* Eu, Peter Sellers / The Life and Death of Peter Sellers (SUA-Marea Britanie, 2004), de Stephen Hopkins. În 1962, elogiind ecranizarea lui Kubrick după Lolita şi jocul lui Peter Sellers în rolul lui Quilty, Pauline Kael observa că presa a acumulat o anumită condescendenţă faţă de Sellers, "care chipurile ar fi mai curînd un imitator decît un actor, un om cu multe măşti, dar fără personalitate". Aşa să fi fost? Cinefilul care-şi doreşte să pătrundă în culisele one-man show-ului lui Sellers merită să facă un ocol prin arta unui alt geniu preocupat de măşti şi de roluri multiple: Alec Guinness. Cu cît vezi mai mult Guinness (sau mai mulţi "Guinneşi" - în comedia Kind Hearts and Coronets apar vreo opt), cu atît eşti mai intrigat de personalitatea lui misterioasă - la fel de ascunsă şi, poate, la fel de tulburată ca a unui spion (nu-i de mirare că se regăsea în lumea lui John Le Carré). Misterul lui Guinness e legat de capacitatea lui de a se ridica deasupra oricărei suspiciuni de exhibiţionism, de a-şi investi cele mai prodigioase metamorfozări cu un aer de reticenţă. Sintagma "actor-cameleon" mi-a sunat întotdeauna ca o contradicţie în termeni, dar nu şi-n cazul lui Guinness, ale cărui performanţe, oricît de spectaculoase, par să aibă la bază o nevoie profundă - pe cît de răspîndită în rîndurile cameleonilor, pe atît de rară printre actori - de a nu atrage atenţia. Prin comparaţie, metamorfozările lui Sellers par performanţele unui exhibiţionist care, dacă ar putea, ar umple fiecare cadru cu emisari şi reprezentanţi special antrenaţi pentru a nu lăsa să scape nici o firimitură din atenţia publicului. Misterul lui e misterul destinaţiei finale a acestei atenţii: e clar că are nevoie de ea, dar poţi să rămîi cu bănuiala că Sellers (spre deosebire de Guinness, care începe acolo unde se sfîrşeşte nevoia lui de a-şi asigura intimitatea) e totuna cu nevoia lui, o gaur