În septembrie anul trecut, la Chicago, a avut loc a-14-a ediţie a festivalului "Taste of Romania" care putea fi parţial urmărit în direct pe TVRi. Din fotoliul de acasă al unui român care nu şi-a părăsit niciodată ţara mai mult de o săptămînă, timp în care nu a avut cum să uite mirosul de Obor din tramvaiul 21, cîinii hămesiţi şi agresivi din spatele blocului şi privirea scîrbită a casierei de la supermarket, festivalul comunităţii româneşti din Chicago căpăta nuanţe de soap-opera de tipul Tînăr şi neliniştit, în care Jane şi George, să zicem, petrec zece episoade blocaţi în lift, ba ciondănindu-se, ba făcîndu-şi tainice declaraţii de amor. Atmosfera de acolo era cînd veselă, de barbecue cu mititei şi sarmale, unde cîţiva vecini mai intimi bîrfesc întreaga comunitate, cînd de dramoletă, cu ochi înlăcrimaţi, nasuri suflate în batiste din pricina unui patetic dor de ţară. Un amestec de rîs cu plîns din care la un moment dat nu mai pricepeai nimic. Momentele mai interesante erau cele cînd "românii de peste Ocean" (aşa îi denumea uneori prezentatoarea) stăteau la coadă pentru a intra cîteva secunde pe post şi a transmite mesaje celor de acasă: "vrem să i-l arătăm lu' bunica pe Vlăduţ pe care nu-l ştie decît din poze... Haide, Vlăduţ, fă-i cu mîna lu' bunica!", "...şi mai ales la toţi fraţii mei să le meargă bine şi îi aşteptăm în vizită...", "...la toţi concetăţenii mei din Bacău multă sănătate!" etc. În scurtele "interviuri", însoţite de mesaje, prezentatoarea transmisiei punea un accent atît de puternic pe dorul de ţară, încît acesta devenea sufocant. Dincolo de apartenenţa la naţie, subliniată la tot pasul, inclusiv de muzica populară de pe scenă, participanţii la festival erau clujeni, timişoreni, suceveni etc., căci, divizaţi fiind în grupuleţe, purtau pancarte cu numele oraşului natal pe care le agitau cu entuziasm la răstimpuri. Aşadar, nici măcar în Americ