Dacă oamenii se întreabă destul de rar ce este teatrul şi, cînd se întreabă, îşi şi răspund pe loc (o modalitate plăcută de a-ţi petrece timpul liber, un loc unde se dezbat chestiunile esenţiale ale cetăţii şi/sau ale fiinţei umane, o maimuţăreală de doi bani - problema are soluţii multiple), ei nu sînt absolut deloc curioşi să afle ce este un critic de teatru. Pentru cei mai mulţi - vorba bancului cu ardeleanul şi girafa - aşa ceva nici nu există; a fost pentru mine o tristă experienţă să descopăr acest lucru atunci cînd, imediat după ce terminasem facultatea, abia aşteptam să mă întrebe cineva cu ce mă ocup. Pentru restul "civililor" este un birou de informaţii de la care ar trebui să poţi afla cu cine trăieşte actorul X şi cîte lifting-uri şi-a făcut actriţa Y (sau viceversa). Pentru majoritatea oamenilor scenei, este un fel de lighioană imprevizibilă care toarce blînd sau rage fioros în funcţie de toane; nu e prea clar cum s-o ţii liniştită: să-i dai de mîncare? de băut? să-i faci complimente? s-o ameninţi cu băţul? să mimezi nepăsarea? Pentru foarte puţini dintre ei este un partener de discuţie cu care uneori te şi contrazici, dar cu care, înainte de orice, comunici; împărtăşeşti necazuri şi bucurii, iritări şi exaltări, deziluzii şi speranţe - mereu, mereu şi mereu pentru, despre, din cauza, de dragul acelui ceva pe care îl iubiţi, fără gelozie, împreună: teatrul. Ce este însă criticul pentru sine însuşi? Cine se crede el în raport cu "obiectul muncii sale"? Dar în raport cu "tovarăşii de muncă"? Iată, privite dinăuntru, cîteva tipuri (neavînd, fireşte, nici o legătură cu persoane reale), care sugerează - fără însă a o epuiza - complexitatea acestui personaj aparent secundar al romanului teatral. Amicul. Este, de regulă, tinerel şi fraged, dar poate ajunge şi la vîrste venerabile, pentru că deţine o bună reţetă de supravieţuire. A fost, eventual, coleg c