Pensionarea Paulei e o poveste tristă. De altfel, în Bucureşti, unde agitaţia şi ritmul vieţii par să se intensifice de la an la an, iar goana după un al doilea sau chiar un al treilea job a ajuns să fie privită drept o necesitate, lipsa de activitate e echivalentă cu un handicap. Boala se numeşte uneori, în termeni oficiali, "depresie". Paula a ieşit la pensie cu doi ani mai devreme. Avea o funcţie de conducere cu care întotdeauna se descurcase onorabil. Îi plăcea să muncească, dar de cînd "au venit străinii" care, în ciuda tuturor team-building -urilor de pe la Sinaia sau de pe la Paris, nu au reuşit niciodată să-i înţeleagă pe români, nu a mai putut face faţă. Vorbeau limbi diferite. Cînd şi-a dat demisia din funcţie, singura dorinţă a Paulei era să rămînă în companie ca un simplu inginer care nu încurca pe nimeni, respectînd programul de opt ore, pînă la vîrsta pensionării. N-a fost posibil; după cîteva luni a fost "invitată" amabil să se treacă pe lista cu disponibilizaţi. "M-au dat afară ca pe o măsea stricată!", spune Paula care şi acum, după mai bine de un an, noaptea se visează la biroul ei de la slujbă. Acesta a fost primul şoc. Al doilea a zguduit-o în momentul în care a realizat diferenţa dintre salariul ei de douăzeci de milioane şi pensia de şapte. "Vai ce pensie bună aveţi!", i-ar fi zis pensionarii "cu vechime" din bloc, fără să-şi ascundă invidia. Totuşi, Paula a început să ocolească hipermarket-urile. "În fiecare zi, am, n-am treabă, la doişpe trecute fix sînt în Obor", mai spune, zîmbind amar. Salariile compensatorii sînt destinate unei iluzorii călătorii la Paris, de data această de plăcere. Paula găteşte fără chef o mîncare care i se pare că n-are nici un gust, compensînd acum orele pe care nu le-a petrecut în bucătărie în ultimii ani de muncă. Acelea erau vremurile clasicei fripturi cu cartofi prăjiţi. "În România, decît să ajungi la pens