Recent, într-o împrejurare care nu anunţa nimic spectaculos, l-am cunoscut într-un fel ciudat, pe care am să-l povestesc mai jos, pe Ivan Klima. Marele scriitor ceh, romancier, dramaturg şi eseist, are acum 74 de ani. Era invitat, ca şi mine, la o conferinţă dedicată democratizării estului Europei, organizată la Bratislava cu ocazia recentului summit Bush-Putin. Conferinţa a fost interesantă, cu vorbitori vii şi bine informaţi, cu oficiali slovaci de cel mai înalt nivel (au fost acolo preşedintele Parlamentului slovac, premierul Dzurinda şi ministrul de Externe Kukan), cu tineri scînteietori angajaţi în prima linie a luptei pentru libertate în ţări cu foste şi actuale mari carenţe în domeniu (Georgia, Belarus, Ucraina, Serbia, Rusia etc.), cu specialişti în relaţii internaţionale, precum Bruce Jackson, Vladimir Socor şi preferatul meu, strălucitorul Jacques Rupnik, cu diplomaţi, funcţionari internaţionali şi jurnalişti, în fine, ce să zic, lume multă şi bună. Pe lista participanţilor, am zărit numele lui Ivan Klima şi am început să întreb de el în dreapta şi-n stînga. Unul dintre organizatori mi-a şoptit în fugă că trebuie să asigure marelui scriitor o canapea tare, pe care acesta să se întindă din oră în oră, pentru că are probleme cu spatele. L-am căutat din ochi, dar nu l-am putut repera în aglomeraţia de participanţi, camere de luat vederi şi politeţuri. Într-una din pauze, printre picioarele domnilor şi doamnelor care ieşeau, intrau sau se îndreptau unii spre ceilalţi, am zărit, întins pe podiumul scund, destinat camerelor de luat vederi din spatele sălii de conferinţe, un domn care, folosind o geantă de umăr drept pernă, se relaxa. Lumea trecea pe lîngă el în sus şi-n jos şi nu-i dădea prea multă atenţie. Era Ivan Klima. Am luat o cafea, m-am apropiat de el, m-am aşezat turceşte alături şi am început una dintre cele mai încîntătoare discuţii pe care le-a