Ieri dupa-amiaza, vrind sa parchez in fata la Athénée Palace, am oprit la semafor. Din nimic, trei pustani care imparteau, cred, niste pliante soferilor, si-au lipit mutrele de geam si au inceput sa ma injure. Am ramas in primul moment uluit caci nu intelegeam despre ce era vorba. Din veselia deosebita de pe fetele lor ciupite de varsat am dedus ca, vazind o masina cu numar strain, s-au amuzat ca nu stiu romaneste si, deci, nu pot deduce din aerul lor zglobiu ca ma injura de mama. M-am enervat si am inceput sa-i injur si eu ca sa le arat ca stapinesc limba din strabuni. Ei si mai si, eu si mai si, pina ce s-a dat verde si am plecat.
Scena inca ma urmareste pentru ca este imposibil ca, mergind cu masina prin Bucuresti, sa nu fii agresat. La orice semafor, daca intirzii o fractiune de secunda plecarea, cit sa schimbi ambreiajul, esti claxonat. Nimeni nu se opreste sa-ti faca loc, daca indraznesti sa iesi din parcare. Orice grasan iti taie calea cu imensul lui 4 x 4 negru, caci „asa vrea muschiul lui“. Nu mai vorbesc de imbrinceala din tramvaie, de vinzatoarele de prin magazine, sau de functionarele de la telefoane, care continua sa vorbeasca tare intre ele fara sa-ti in seama intrebarea. Cum sa te porti in asemenea situatii? Ignora-le, imi spune cineva, caci daca sari la bataie, dupa cum te vad, tot tu o incasezi, plus ca starea de nervi nu face bine la inima. Dar ma stapinesc tot timpul, raspund, doar din cind in cind imi ies din fire, precum ieri dupa-amiaza, cind agresiunea nu era cu nimic motivata. Uita-te atunci, cinic, pe geamul de alaturi.
De fapt, daca observ lumea din jur, cam toti reactionam asa : il ignoram pe celalalt in egala masura cind ne injura, cind ne cere bani la iesirea din magazin sau cind sta linga noi in tren si nu ne adresam vreo vorba pina ce coborim, citeva ore mai tirziu. Curios, dupa tacerea dinainte de 1990 s-a ins
