De obicei, mă sperie oamenii prea religioşi, mi se pare că, dacă nu sînt atent, vor încerca să mă convertească sau mă vor declara, din senin, păcătos. Mă sperie ochii injectaţi ai fanaticilor de diverse religii care îmi spun din televizor că nu există decît o singură cale. Genul de individ care are linie directă cu raiul şi dacă nu îl asculţi vei arde în iad, şi drăcuşori cu coarne te vor împinge cu furca în smoală. Dar mă liniştea gîndul că la Vatican este o persoană capabilă să zîmbească şi să înţeleagă, chiar dacă uneori citeai în acel zîmbet dezaprobarea. Nu mi-l pot închipui urlînd. Zîmbetul său blînd arăta că este capabil de empatie, acel sentiment atît de puţin răspîndit într-o lume de fanatici convinşi că au datoria morală să-i condamne pe alţii. Papa a avut o agendă cu obiective general admise: anticomunismul, lupta cu sărăcia şi nepăsarea, ecumenismul - lucruri pe care cu greu poţi să le respingi. A avut însă şi o agendă tipică unui catolic tradiţionalist, uneori de neînţeles în lumea contemporană. Poziţiile sale împotriva avortului şi a mijloacelor contraceptive (chiar în situaţii-limită, ca politica de popularizare a prezervativului în Africa răvăşită de SIDA) au contrazis convingerile mele. Dar, deşi dispunea de o enormă putere de influenţă, nu îmi inspira sentimentul că, dacă nu e ascultat, poate face lumea ţăndări, pentru a crea o alta mai plăcută Domnului. A rămas mereu un conservator căutînd modernizarea Bisericii mai degrabă prin stil şi dialog decît prin cedări în faţa lumii moderne. Un conservator înţelegător. Nimic nu mă va convinge că societatea, statul sau Biserica au dreptul să dicteze femeii ce să facă cu corpul său. Dar mă liniştea gîndul că acest Papă, altfel intransigent, nu era de acord cu fanaticii care urlă la femeile oricum traumatizate de o experienţă fizică extremă. Ştiu un caz cînd o femeie, slăbită şi avînd remuşcări, a mers