Veghindu-l la capatii, o vreme, mi-am ridicat privirea la un moment dat si, prin fereastra cu perdelele trase intr-o parte, mi-am zarit, brusc, casa. Eram vecini, fata in fata, si deseori il vedeam pe terasa ori iesind din curte. Am avut totusi un soc pentru ca am realizat faptul ca ma gaseam, acum, exact in pozitia lui, ca privirea mea coincidea cu a lui, cind ma privea, el, acum Dincolo. Eu privindu-mi mica mea lume cu privirea lui Vito: sfisietor, pentru ca simultan coincideam si ma desparteam de el pentru totdeauna, coincideam cind ne desparteam.

Am inteles atunci, la fel de brusc, ca privirea a fost lucrul care m-a intrigat cel mai mult la Vito Grasso. Era mereu zimbitor, destins, glumet, totusi privirea, chiar surizatoare, ii raminea mereu intens atintita asupra lumii, asupra ta. Nimic inchizitor, nimic chiar curios, doar intens: privirea celui care vrea sa inteleaga.

Asa apare si in portretul pe care i l-a facut Baba sau in alte portrete si fotografii: omul care (te) priveste. Nu intimplator a fost prietenul intim al atitor mari pictori romani si nu intimplator tablourile lor te priveau din toate partile, in casa lui Vito Grasso: el insusi privea lumea cu acea intensitate detasata, cu acea pasiune senina pe care numai pictorii o au.

Vito a pictat lumea, imaginar, cu penelul lor. A vazut „Regele nebun“ din Romania cu ochii lui Baba si, daca mi-a laudat retrospectiva de arta din timpul comunismului – avea sa fie ultima pe care o vedea, citeva zile inainte de internarea la spital –, a facut-o pentru ca a inteles atit de exact, mai exact decit noi, si ciudatenia cu care un Sabin Balasa picta Romania atunci, si relativizarea picturii lui astazi. Nu o data m-a mirat capacitatea lui Vito de-a privi lumea din afara si totusi de atit de aproape. Cind i-am cunoscut, la Amsterdam, pe Dana si Vito Grasso, acest lucru mi-a atras mai putin