Familia, pentru mine, a însemnat, ca în definiţiile sociologilor şi în filmele lui Disney, mamă, tată, bunic, bunică. Forma ei extinsă a inclus încă un unchi şi, ocazional, cîte o verişoară sau mătuşă de-a doua. Acestea din urmă erau mai curînd nişte mituri întreţinute de bunica mea, singura cu un real simţ al familiei lărgite. După ce n-a mai fost bunica, lucrurile s-au simplificat. Familia lărgită a dispărut, cel puţin pentru o lungă perioadă. Între timp, mi-am întemeiat şi eu propria mea familie, şi mai restrînsă decît în modelul anterior, adică "celula de bază" plus încă o bunică. Am dus-o aşa mult timp, nepărînd să-mi lipsească adaosurile. Sau, mai bine zis, suplinindu-le prin servicii: deja celebrele femei la copil, un soi de mătuşi mai capricioase şi plătite. Cu timpul, au apărut telefoanele. Unele din Serbia, altele din Germania, ba chiar din Australia. Dar să le luăm pe rînd. Telefonul din Serbia a fost de la verişoara mea, Boiana, fata fratelui tatălui meu. Am vorbit de cîteva ori cu ea, urmărindu-i momentele esenţiale din ciclul vieţii, la telefon. Am aflat cum s-a măritat, tot cu un absolvent de literatură universală, ca şi ea, şi poet pe deasupra, cum au făcut un copil, care are acum 3 ani. Cel mai des am vorbit în timpul războiului, cînd chiar au trecut prin momente grele, deşi ei, oameni tineri şi luminaţi, nu erau nicicum de partea lui Miloşevici. Cînd am întrebat-o pe Boiana dacă le-a fost frică, mi-a spus că a fost mai mult furioasă. După care i-a fost greu să mai găsească de lucru, războiului urmîndu-i, evident, o perioadă de criză. Cînd am ajuns, în cele din urmă, să-i cunosc, mi s-au părut asemănători nouă, dar mai trişti şi mai săraci. În orice caz, împărtăşind aceleaşi valori, şi, în ciuda micilor diferenţe materiale, acelaşi mod de viaţă. În Germania o am pe naşa mea, plecată din anii '70, din România. Datorită ei am fost, pe vremea lui