Să ne scriem amintirile sau nu? Un răspuns la îndemînă ar fi că da, însă doar dacă avem lucruri importante de comunicat posterităţii. Dacă nu, nu! Delicateţea chestiunii de-abia începe - cine poate decide care sînt acele detalii faste, demne de reţinut pe hîrtie (sau dischetă)? Cine poate declara, cu mîna pe inimă, că "viaţa mea NU e un roman"? Pe de altă parte, nu puţine sînt memoriile sau jurnalele "mari" lipsite de informaţii fascinante, dar care ştiu să reconstituie un climat cultural sau politic, un puls social, mai preţioase decît orice aglomerare de amănunte precise. Magistrul Lampedusa, autorul Ghepardului, scria undeva că toţi sîntem obligaţi să ne scriem memoriile, căci jocul timpului le va tria fără menajamente şi părtinire. Alfel zis, unii dintre noi ar putea cîştiga la bursa memorialisticii în anul 2050! Interesul pentru istoria recentă, obliterată de cenzura ceauşistă, a scos la iveală para-literatură semnată de nume faimoase - Ioanid, Argetoianu, Sebastian, Monica Lovinescu, ca să dau doar cîteva exemple dintr-o serie vastă. Despre ele s-a vorbit pe larg. Dar, în anii din urmă, uşurinţa publicării unei cărţi a făcut ca piaţa să accepte şi memorii, impresii de viaţă sau jurnale semnate de persoane fără o marcată statură publică. Ele sînt scoase "în regia autorului" pe la tot felul de edituri mici şi, de multe ori, nedestinate circuitului comercial. Publicate cu orgoliu descurajat în 2-300 de exemplare, ele ajung (şi rămîn) la prieteni, rude, cunoştinţe sau în coşul de gunoi al revistelor ce le desconsideră din start. Este, poate, şi motivul pentru care volumul geologului Gheorghe Bâgu nu menţionează nici editură, nici an de apariţie. Se numeşte Mărturisiri din perioada comunistă, titlu înşelător, căci autorul nu destăinuie eventuale păcate, ci doar istoriseşte momente semnificative ale căror erou involuntar a fost. Reeducarea de la Piteşti este ş