Epoca lui Ceauşescu a părut, mult timp, uitată. Poate nu în "minţile şi sufletele" celor care au trăit-o, ci după cît de puţin o reflectau mass-media, discursurile publice de diverse feluri şi apariţiile editoriale. Singurele instanţe de rememorare erau amintirile personalizate despre epoca respectivă, spicuite în diverse situaţii pragmatice de la indivizi disparaţi: fie că era vorba de şoferii de taxi (una dintre categoriile sociale cele mai dispuse la confidenţe şi opinii) sau de alte persoane însărcinate cu diferite servicii, poveştile acestora erau, de cele mai multe ori, nostalgice. Amintirile lor păstrau, în mod bizar, numai părţile bune ale epocii, şi anume faptul că preţurile erau mai mici, că li se dădeau case pe gratis şi că aveau locuri de muncă sigure. Un şofer de taxi a sintetizat o mentalitate comună retrospectivă: nu se găsea nimic pe vremea aceea, dar, de fapt, toată lumea se descurca, era serviciu contra serviciu, numai cei proşti nu reuşeau şi ajungeau să stea la coadă; mai ales pensionarii, care oricum aveau timp. Asemenea aiureli opace nu pot fi contracarate decît prin mărturii serioase şi documentate despre epoca respectivă. Se pare că, la peste 15 ani de la căderea lui Ceauşescu, acest lucru a început să prindă, măcar firav, contur. Au apărut cîteva cărţi de evocare a epocii, precum cele două publicate de Cernat, Manolescu, Mitchievici, Stanomir (O lume dispărută. Patru istorii personale şi Explorări în comunismul românesc). Muzeul Naţional de Artă Contemporană prezintă expoziţia Realism socialist , în care poţi vedea operele unor artişti cunoscuţi (printre care Sabin Bălaşa, Dan Hatmanu, Zamfir Dumitrescu) avîndu-l drept subiect, în majoritatea cazurilor, pe Nicolae Ceauşescu (alături de Elena lui, dînd noroc cu Ştefan cel Mare, în vizite de lucru, concentrîndu-se la birou, în ulei, lemn, ba chiar şi din boabe şi mărgele). Toată această