* Regatul cerului/ Kingdom of Heaven (SUA, 2005), de Ridley Scott. Povestea mea preferată despre Ridley Scott s-a petrecut în 1981, în prima zi de filmare la Blade Runner, cînd directorul de producţie l-a sunat pe producător ca să-l înştiinţeze că aveau o mică problemă: regizorul nu părea dispus să filmeze altceva decît nori de fum. Ideea era ca Blade Runner să fie un thriller SF, bugetul lui era imens şi unii dintre oamenii care băgaseră bani în el o făcuseră în schimbul promisiunii că va fi ca Războiul stelelor; dar Scott n-avea treabă, el filma nori de fum. Şi asta face în continuare, cu aceeaşi migală, în epopeea lui despre cruciade, Regatul cerului, numai că aici predomină norii de praf, sau - pur şi simplu - norii. Dar mai sînt şi fulgi de zăpadă (în prima jumătate de oră, plasată în Franţa), şi, la un moment dat, fulgi de zăpadă cu soare. Există un cadru care ne prezintă iniţial un şir de călăreţi, văzuţi de la nivelul unui oştean căzut, pentru ca apoi camera să se ridice mult deasupra călăreţilor şi a sinistrei lor descoperiri - o vale înţesată de cadavre, atrăgînd cîrduri peste cîrduri de vulturi. Prima chemare a lui Scott a fost către artele plastice şi, oricît de radical pare să-şi fi reorientat ambiţiile - dinspre muzeu spre multiplex -, nu poate fi acuzat că a abandonat-o. Cel mult se poate comenta că nu-i aşa greu să faci imagini care să ia ochii, atunci cînd le faci cu bugete ca ale lui Scott, dar uite că în Hollywoodul de azi e foarte greu, judecînd după bugetele care se cheltuiesc zilnic pe imagini oarecare. Nu, ochiul meticulos şi veşnic aţîţat al lui Scott nu poate fi pus la îndoială; profunzimea acestui ochi este cea care rămîne uneori sub semnul întrebării. Scott a intrat în cinema prin publicitate şi publicitarul din el, cu tendinţa sa de a împopoţona fiecare imagine, de a-şi calibra fiecare cadru cu gîndul la knock-out, e la fel de vizib