Am crezut întotdeauna că în spatele unui basm se ascunde un firicel de adevăr, că oamenii au imaginat o lume a poveştilor plecînd de la propriile lor istorii cotidiene. Feţi-frumoşi şi zmei, Ilene Cosînzene şi vrăjitoare, prinţi şi prinţese populează ţările imaginaţiei noastre, personaje pe care le căutăm fără încetare în fiecare poveste narată, filmată, trăită. Ieri, răsfoind printre hîrtii am dat peste o minunată poveste în care imaginaţia este invitată să poposească, să lucreze şi să inventeze finaluri fericite sau nefericite, după gustul fiecăruia. Prin toamna lui 1791, pe la culesul viilor, boierul Răducan Topliceanu o întîlneşte, într-una din zile, la hora din sat, pe Ilinca, fata unuia Tudorache blănar de la Rîmnicu Vîlcea. Frumoasă şi sfioasă, Ilinca place tînărului boier care se prinde în joc alături de ea. Pricepînd focul din inima boierului, lăutarii improvizează pe loc un cîntec: "La coşarul dărîmat / Stă boierul răzimat / Numai aur îmbrăcat / Cîntă: inima-i e foc / Dragostea-i n-are noroc / El trămite slugile / Să-i dea Dina buzele, / Buzele, naramzele. / Dina, cu gura-i de rag, / Zice: «altul-mi este drag», / Ca mine băiat sărac!". Dar Ilinca nu este Dina din povestea lăutarilor, căci şi ei îi este drag boierul. După miezul nopţii, cînd hora s-a sfîrşit, se lasă furată de ochii dulci şi de frumoasele promisiuni ale junelui şi, mai cu voie, mai fără de voie, pleacă cu el în lume. De obicei poveştile se termină în acest punct, păstrînd finalul fericit şi "iubirea pînă la adînci bătrîneţi". Dar în fiecare poveste există un "după aceea", pe care am vrea să-l auzim cu sufletul la gură şi care ne este interzis de cele mai multe ori, de teamă, probabil, de a nu ştirbi din frumuseţea unei iluzii. Eu vă ofer şi un "după aceea". Cei ce iubesc doar finalurile fericite sînt rugaţi să se oprească la prima parte. Problemele, în povestea noastră, încep chiar d