Zilele trecute, o studentă a venit la mine tare abătută. Lucrarea ei de licenţă este despre o comunitate de tătari din Dobrogea, nu departe de satul ei natal. A fost de cîteva ori pe acolo, a strîns ceva informaţii şi a făcut un plan frumos de lucru despre rudenie şi economie, probleme d-astea antropologice. Acum se dusese să înceapă interviurile, dar s-a întors în cîteva zile cu buza umflată: nimeni nu mai voia să vorbească cu ea. Singurul interviu pe care reuşise să-l facă - şi pe care mi l-a arătat ca probă - era mai plat decît plaiurile dobrogene. Mi-am arătat nelămurirea - pentru a nu o bănui de la început de incompetenţe metodologice. Dar nu despre aşa ceva era vorba, ci despre faptul că întreaga comunitate, cu mic cu mare, au fost convinşi că micuţa studentă, blondă şi suavă, este de la SRI şi a venit să-i ancheteze şi pe ei în cazul răpirii jurnaliştilor români. Nimeni şi nimic nu a reuşit să le scoată din cap această temere, aşa că, prudenţa fiind mama înţelepciunii, tătarii din fundul Dobrogei au tăcut chitic. Acum, eu nefiind ziarist de frunte al acestei ţări, nu m-am gîndit că asta înseamnă că au ei ceva de ascuns de pe vremea războaielor balcanice şi nu am trimis rapid un car de reportaj la faţa locului să investigheze această ocultă Dobrogea connection. Totuşi, întîmplarea m-a pus pe gînduri. Nişte banale gînduri sociologice, dar totuşi gînduri. Mi-am adus aminte astfel de burtierele tuturor talk-show-urilor de televiziune, pe care mulţime de români se îngrămădeau să-i pună pe toţi conaţionalii în două cete, de români şi de mahomedani, pentru a ilustra practic diferenţa dintre ospitalitate şi ostilitate. Nu se poate ca tătarii cu pricina să nu fi văzut şi ei acest elan justiţiar al poporului român şi probabil că s-au simţit vizaţi şi ei, chiar şi acolo, în fundul Dobrogei uitate de lume. Unde dai şi unde crapă! - mi-am zis. Mi-am dat seama apoi c