Niste remuscari nu-i dadeau pace de ani lungi, se roteau ca niste corbi, ciugulind cu pliscuri nesatioase din amintiri ce refuzau sa se cicatrizeze. Ana isi traia acum restul de soarta intr-un camin de batrani, venise singura si isi motiva ciudat gestul: "Nu vreau sa mor singura, cand voi muri sa stiu ca mai sunt niste oameni in preajma, colegele mele de batranete".

Niste remuscari nu-i dadeau pace de ani lungi, se roteau ca niste corbi, ciugulind cu pliscuri nesatioase din amintiri ce refuzau sa se cicatrizeze. Ana isi traia acum restul de soarta intr-un camin de batrani, venise singura si isi motiva ciudat gestul: "Nu vreau sa mor singura, cand voi muri sa stiu ca mai sunt niste oameni in preajma, colegele mele de batranete". Intamplarile care ii zgandareau o constiinta prea frumoasa se legau de bunicul ei si de sot. O crescuse bunicul, fiindca parintii Anei divortasera si-si croisera alt drum, alte familii. Bunicul a crescut-o doar cu o mana, isi pierduse celalalt brat in primul razboi mondial. "Si acum imi amintesc cum cosea cu o singura mana. Eu mi-am facut insa rostul in Bucuresti si el a ramas singur la tara. Intr-o zi mi-a trimis veste o vecina ca bunicul trage sa moara, dar ca vrea sa ajung la el inainte de a-si da suflarea, «sa vina Anuta mea, vreau sa-i spun ceva si-apoi sa ma duc». Am intarziat si l-am gasit pe bunic mort!" A fost paguboasa in destin Ana. Sotul avea inima subreda. Sub ochii ei l-a strivit menghina durerii de inima, a facut infarct si l-a dus degraba la spital. Au trimis-o acasa sa-i aduca o pijama si periuta de dinti. Cand s-a reintors la spital, barbatu-i murise. Tot singur.

Pe Ana, chinul remuscarilor, amplificate de sufletul sensibil, o apasa fara incetare. A incercat sa lupte cu nedreptatea de a muri singura si de aceea s-a internat de bunavoie in caminul de batrani. Si-a revarsat aici toata grija asupra une