O anchetă publicată recent în Ziarul de duminică pe tema teatrului alternativ, anchetă la care au fost invitaţi să răspundă teoreticieni (critici, cronicari, comentatori), dar şi practicieni ai scenei (regizori, actori), a dezvăluit un lucru, de altfel, previzibil: la noi, cînd se vorbeşte despre teatru alternativ, fiecare are altceva în minte. În general, subiectul este definit prin negaţii: teatrul alternativ nu este teatru experimental, teatrul alternativ nu e teatru subvenţionat, teatrul alternativ contrazice teatrul de repertoriu ş.a.m.d. Desigur, din moment ce îi denunţ pe alţii ca neştiutori, vă aşteptaţi acuma să arăt ce pricepută sînt şi să "isplic" pe loc lucru formal ca să ruşinez vreo Vetă inocentă. Ei bine, nu - şi eu sînt român(că)! Adevărul este că nu prea ştiu ce este sau ce ar trebui să fie teatrul alternativ, după cum nu am habar cine a lansat această noţiune, unde şi cînd. Folosind logica, m-aş aventura totuşi să spun că teatrul alternativ este teatrul particular (oricum, teatrul funcţionînd în afara sistemului susţinut prin subvenţii de către comunitate), pe de o parte, şi, pe de altă parte, teatrul creat în şi pentru spaţii neconvenţionale (mai exact, în afara clădirii teatrale). Poate că vă veţi întreba însă de ce mă apuc să scriu despre o "chestie" care nici măcar nu ştiu cu siguranţă ce înseamnă şi care dă de furcă în acelaşi sens multor semeni. Simplu: pentru că teatrul alternativ este unul dintre acele subiecte care "ţin" colocvii întregi, care stîrnesc pasiuni argumentatoare furibunde, care învrăjbesc generaţiile, ba chiar şi amicii - pe scurt, un subiect fierbinte şi care nu se răceşte de vreo cinci-şase ani încoace. Şi pentru încă un motiv: am fost acuzată, în diverse ocazii, că "am ceva" cu teatrul alternativ şi cu cei ce se proclamă reprezentanţii săi pe Pămînt. Această acuză a căpătat accentele exasperării atunci cînd, ca direct