Pe la 14 ani, admiram atît de intens muzica operei Bărbierul din Sevilla , încît nu puteam să o ascult pînă la sfîrşit. Cam pe la începutul actului al doilea, nu mai puteam asculta mai mult decît ce ascultasem deja - eram ca un butoi care se umpluse ochi de încîntare şi, de-acuma, orice strop în plus îl făcea să dea pe-afară. Uvertura este genială, actul întîi e divin şi limitele admiraţiei mele erau atinse cu asta. Urechea mea nu suporta mai multă splendoare, se închidea într-un reflex de autoprotecţie, pentru că prea mult sublim ne poate ucide prin diluarea fiinţei noastre într-un înalt perfect, impropriu pentru viaţă. Aveam sentimentul că Rossini îmi cere imposibilul - să ascult opera aceasta, perfectă muzical şi dramatic, de la cap la coadă. Aşa că, după primul act, obişnuiam să întreb pe cine găseam în jur: "Cum se termină?". Pe la 19 ani, cînd România era de-a dreptul respingătoare, vroiam să emigrez. I-am propus unui prieten să fugim împreună. Mi-a răspuns: "Eu nu fug, domne. Să fugă toţi, dar eu nu fug. Eu stau aici să văd cum se termină". Nu l-am întrebat niciodată la ce s-a referit. Cum se termină, ce? Comunismul? Ceauşescu? Lumea? Viaţa lui? Serialul Dallas ? Un prieten, inteligent ca toţi prietenii mei, regizor de film cu talent şi faimă, îmi spune că, scriind un scenariu, cel mai greu este să prinzi un final bun. Are dreptate. Cele mai multe filme, oricît de bune ar fi, au finaluri dezamăgitoare. Fie gogonate, fie banale, fie neplauzibile. Adaug că previzibilitatea unui final nu este cel mai mare păcat - mai bine un final previzibil şi onest, curat, emoţionant, decît un final neaşteptat, dar care este evident căutat, supt din deget, forţat să fie tare. Între literaţi, Cehov e mereu aplaudat pentru finalurile lui "deschise". Cel din "Doamna cu căţelul" este socotit exemplar. Şi Caragiale are finaluri geniale, în "Inspecţiune" sau în "Două loturi".