Vorbind, în articolul de acum două săptămîni, despre teatrul românesc (auto)botezat alternativ - despre care am vorbit şi acum o lună şi despre care, probabil, o să mai am ceva de zis şi data viitoare -, făceam observaţia că, după părerea mea, ceea ce-i lipseşte spre a se diferenţia cu adevărat de teatrul "nativ" este în primul rînd o imagine clară a rosturilor şi scopurilor sale. De aici derivă, adăugam, şi confuzia privind mijloacele de expresie cele mai potrivite pentru împlinirea acestor rosturi şi atingerea acestor scopuri; privind, cu alte cuvinte, aspectul propriu-zis al spectacolelor produse de artiştii care se pretind "alternativi". Teatrul alternativ nu poate, dacă se respectă, să calce estetic (şi nici etic) pe urmele teatrului de establishment. Pentru a explica mai bine lucrurile, să mergem la un exemplu. În Spania, mai exact în Catalonia (spaniolii nu au prea mari nelinişti în legătură cu autonomia şi descentralizarea), exista în anii 1980-1990 o trupă numită La Fura dels Baus - celebră, de altminteri. Membrii ei nu doar că practicau un teatru diferit de teatrul care putea fi văzut pe majoritatea scenelor din ţara lor, dar şi trăiau într-un fel de comunitate complet separată de "restul lumii" - cumva, după modelul comunităţilor hippies. Am ajuns la un spectacol de-al lor prin 1995 sau 1996. Clădirea în care locuiau şi în care s-a desfăşurat şi spectacolul era o căsoaie dărăpănată (fusese cîndva un atelier al unei fabrici, din cîte am priceput) aflată în mijlocul unui platou pietros şi complet pustiu; electricitatea le-o furniza un generator destul de hodorogit şi el, iar dotările sanitare erau "gestionate" de o maşină utilitară care îi vizita periodic. Unicul drum ("de ţară") care ducea la edificiu era închis, de la un punct, printr-o barieră de lemn, rudimentară, dar eficientă. În seara spectacolului (sper, pentru el, că nu tot timpul!) bariera era păzi