Ca să nu fiu acuzat de incorectitudine politică, o iau mai pe departe. Şi vă spun că mă bucur că a apărut şi în România conceptul de restaurant etnic - concept care vine, dacă înţeleg bine, din cosmopolita Londră. Asta înseamnă să trăieşti într-un oraş mai măricel - cum ar fi Bucureştiul -, să intri la un film, concert sau teatru sau să te plimbi seara pe ştrase pînă ţi se face foame şi - aici e-aici - numaidecît să păşeşti într-un restaurant cu specific: în funcţie de ce ai tu chef (sau ea, mă rog) şi în funcţie de portofel, să încerci un restaurant chinezesc - în care să-ţi umpli masa de ceşcuţe cu sosuri, de boluri cu orez, de pacheţele cu legume, de porţelanuri cu supe în care să plutească juliene de castravete şi fire de ou şi de iarbă de mare, alături de farfurioare cu felurite cărniţe, care mai acre-dulci, care mai picante, cu tot felul de ciupercuţe gelatinate, bambuşi alergaţi prin tigaia wok şi ananas prăjit repede în caramel; sau, de ce nu, un restaurant japonez: cu supă miso, cu peşte tăiat felii sashimi sau tras în sushi cu orez, cu legume tempura, ceva creveţi marinaţi, cu orez prăjit pe plita tepaniaki chiar în faţa ta - ca să salivezi mai bine - de un bucătar care face haiii-kaa-hak!, jonglează cu sarea, mai şi spune glume în timpul ăsta, în timp ce tu guşti un saké taman bun, la 17º Celsius; sau un restaurant indian, unde să fii servit de domnişoare bruneţele cu mers de panteră, numai în vase argintate, să iei cu degeţelele orezul auriu şi să termini cu o salată de fructe criminală şi cu un masala chai care să te ţină în formă vreo trei zile; sau un restaurant rusesc, unde să dai pe gît o votcă, cît ai spune kalinka, apoi încă o votcă, repede, cît ai spune maia, să guşti nişte zakuski, calm, cam cît ai recita trei strofe din Puşkin (merge după vodcă!) şi apoi să razi pe îndelete, cam cît ai citi două pagini din Gogol, un blid mare de borş de-ăla adev