Jon Anderson n-a făcut niciodată, la propriu, parte din trupa Yes, deşi o să-l vedeţi pe mai toate albumele scoase de legenda rock-ului progresiv. Deşi toată lumea care aude numele său se gîndeşte la Yes. Deşi e valabilă şi reciproca. Anderson era un soi de colaborator permanent, care ar fi plecat fără regrete, dacă cineva din trupă i-ar fi interzis celelalte "slujbe". În 1971, cînd Yes lucra pentru ceea ce avea să devină, pentru mulţi, albumul-far al englezilor, Fragile, Anderson îşi făcea timp să lucreze pentru alte două proiecte: Lizard-ul lui King Crimson şi All To Bring You Morning, al lui Johnny Harris. După apariţia lui Relayer (1974) şi turneul aferent, Jon s-a făcut, pur şi simplu, nevăzut, ducîndu-se să-şi înceapă faimoasele colaborări cu Vangelis. Iar exemplele ar putea continua pe bandă. Bine, timpul se împărţea altfel în deceniul 7 al secolului trecut, iar muzica vremii se înscria într-o ciclicitate de nevisat pentru muzicienii de astăzi: anul, albumul şi turneul. Cu toate astea, dacă workaholic-ul Anderson n-ar fi existat, rock-ul progresiv n-ar fi depăşit vreodată barierele genului - îmi asum categoricul afirmaţiei -, inspirîndu-se din valul electronic anti-rock de la sfîrşitul anilor '70, pentru a da cea mai dance oriented chestie venită dintr-o zonă blocată pe experimentalisme interminabile & obsedante. În 1983, Chris Squire şi Alan White, vechi componenţi ai trupei Yes, se înhămau la un proiect numit "Cinema". S-au gîndit să-l sune pe Jon şi să-l întrebe dacă nu vrea să-şi pună tenorala-i voce pe materialul aflat în pregătire. Anderson nu era în vacanţă - evident! -, ci muncea cot la cot cu Mike Oldfield pentru Crises, albumul acestuia din urmă. Dar n-a putut refuza oferta vechilor camarazi de studio şi de scenă. Numai că venirea fostului frontman a însemnat, practic, reformarea Yes, după despărţirea din 1979, chiar dacă lipseau cîteva nume grele di