Am ajuns să invocăm prea des "esteticul". Termenul s-a demonetizat prin abuz şi tinde să sucombe în fandoseală şi semidoctism: îl întîlnim frecvent ca pe un substitut mai "fin" al uzualului "frumos", căzut, s-ar zice, în desuetudine. Agentul de circulaţie face - la intersecţii - gesturi "estetice" sau ne amendează pentru aspectul "inestetic" al automobilului, sala unui nou restaurant ne e recomandată ca "foarte estetică", cutare bulevard îndeplineşte "înalte exigenţe estetice", cutare coafură prea nonşalantă e "inestetică" etc. Raporturile dintre oameni trebuie, iată, să fie şi ele "estetice", adică să se lase modelate prin "educaţie estetică". Înlocuirea lui "frumos" prin "estetic" se explică, probabil, prin aceea că "frumos" are aerul unui simplu epitet, în vreme ce "estetic" trimite cu gîndul la o disciplină autonomă şi complexă, la o ştiinţă: estetica. Este limpede, pe de altă parte, că nici bunul-gust, nici buna-cuviinţă nu sînt concepte de ordin "ştiinţific", că ele nu se bizuie pe legi categorice şi nu pot fi obţinute, în chip mecanic, la capătul unei cuminţi inginerii pedagogice. În ce măsură virtutea se poate învăţa sau nu, aceasta este o veche dispută a filosofilor, dovedind, prin însăşi vechimea ei, relativitatea oricărei soluţii. Ceea ce însă pare sigur este că nici doctrina virtuţii, nici aceea a frumosului, nici etica, nici estetica nu au sens ca domenii de sine stătătoare. Amîndouă sînt mai curînd ilustrări aplicative ale unei opţiuni mai înalte, ale unei "filosofii". Cu alte cuvinte, criteriile cu care operăm în plan etic sau în plan estetic se decid în afara planurilor cu pricina: nu există valabilitate etică în sine; există doar coerenţă între o anumită imagine a lumii şi o anumită normă de conduită. Şi atunci, problema raporturilor dintre oameni nu poate fi discutată ca o strictă problemă de disciplină (fie şi liber consimţită) faţă de un cod compo