* Neguţătorul din Veneţia / The Merchant of Venice (SUA, 2004), de Michael Radford. N eguţătorul din Veneţia se deschide, destul de previzibil, cu un scurt text ce rezumă situaţia evreilor din Veneţia sfîrşitului de secol XVI: demonizaţi, ghetoizaţi, căutaţi pentru serviciile lor de cămătari, detestaţi şi mai tare din acelaşi motiv, lipsiţi de apărare împotriva ocazionalelor demonstraţii de habotnicie sanguinară. Vedem o astfel de demonstraţie: un cămătar e aruncat într-un canal, în vuiet de ocări creştineşti şi în ţipuiala prostituatelor cu sînii goi care par să-i cunoască bine pe creştinii ocărîtori; un alt cămătar, un bărbat mărunt, cu mişcări furtive (Al Pacino), încearcă să-l abordeze pe nobilul Antonio (Jeremy Irons), care-l scuipă; la căderea nopţii, trei creştini mascaţi aşteaptă în faţa sinagogii şi, oricît de bine am şti că se află acolo din dragoste - Lorenzo e îndrăgostit de Jessica, fata cămătarului Shylock -, pînda şi măştile ne fac să ne gîndim la profanări şi incendii. Din fericire, filmul ne coboară imediat de pe înălţimile astea isterice în adîncurile melancoliei lui Antonio - în celebra lui lagună privată, neiluminată şi cu atît mai rezonantă, de tristeţe fără explicaţie. Acolo îl găseşte frumosul Bassanio, care, după ce se recunoaşte, cu graţie, grozav de îndatorat "în bani şi în iubire" la prietenul său, se îndatorează şi mai rău - are nevoie de bani ca să i se poată înfăţişa "mîndrei doamne" căreia vrea să-i cîştige iubirea -, după care-şi răsplăteşte prietenul cu un sărut. De data asta, tristeţea lui Antonio s-ar putea să aibă o explicaţie. Eu, unul, sînt mulţumit: Antonio mi-a făcut întotdeauna impresia unui om neîmpăcat cu sine (tristeţea aia a lui, incomunicabilă, corelată cu risipa lui de mînie virtuoasă, anticămătărească); cît despre Bassanio, niciodată nu m-am putut debarasa de suspiciunea că, în pofida elocvenţei lui şi a inspiraţiei de