* Graham Greene, La drum cu mătuşă-mea, traducere şi note de Petre Solomon, Editura Polirom, 2003. La drum cu mătuşă-mea al lui Graham Greene e unul dintre romanele care adaugă noi accepţii aparent inofensivului grad de rudenie. Dacă prin "mătuşă" sîntem obişnuţi să înţelegem o doamnă în vîrstă, respectabilă, în cel mai bun caz gen Miss Marple, Augusta Bertram a lui Graham Greene sare din orice tipar: cei 70 de ani pe care îi are nu o împiedică să fie îndrăgostită, femeie de afaceri, certată cu legea, călătoare. Ba chiar să-i ofere un alt model de viaţă nepotului Henry Pulling (care, în timp se dovedeşte a-i fi fiu), obişnuit, pînă atunci, cu monotona rutină a unui director de bancă ieşit la pensie care cultiva gherghine în grădină. Ineditul raportului mătuşă-nepot, care ne răstoarnă multe prejudecăţi legate de vîrstă, statut, iubire şi legalitate, fac deliciul romanului; altfel scris într-un stil clasic, nealambicat, fără perspective multiple, fluxul conştiinţei sau monolog interior. Poate tocmai simplitatea scriiturii şi curgerea lină a nespectaculoasei acţiuni lasă loc unui umor calm, dar savuros. Imaginea urnei cu cenuşa presupusei mame pe care Henry vrea să o aşeze pe un piedestal în mijlocul grădinii lui cu gherghine - gest pe care nu reuşeşte să-l facă din cauza amestecului poliţiei, care caută droguri în cenuşă, şi, ca atare, o împrăştie - este un astfel de exemplu. Negrul Wordsworth, îndrăgostit şi gelos pe mătuşa de 70 de ani - care, de altfel, devine, pînă în final, un personaj tragic - este un alt exemplu. Singurele inovaţii stilistice sînt întoarcerile în timp provocate de amintirile mătuşii, care, pînă la urmă, se sedimentează ca argumente logice în convertirea lui Henry. Farmecul romanului vine tocmai din contrastul între calmul britanic atît al eroului, cît şi al povestirii şi întorsătura neaşteptată, chiar palpitantă, pe care o ia acţiunea (Henry se