E un nume magic. Probabil că o parte din aură se datorează şi poveştii de dragoste şi moarte dintre prinţesa prinţeselor şi fiul vestitului negustor - proprietar al magazinului (şi furnizor al casei regale britanice). Recent, în interior s-a construit şi un memorial Diana şi Dodi cu poza celor doi, pe cît de faimoşi, pe atît de frumoşi. Magazinul era însă cunoscut şi fabulos cu mult timp înainte. Istoria lui a început în 1849, cînd era o băcănie al cărei proprietar, pe atunci englez, Charles Harrod (n-a fost prea uşor pentru londonezi să accepte ideea că magazinul a fost vîndut, la un moment dat, unui egiptean) îşi propusese să vîndă mîncăruri alese. Acum este un adevărat castel cu lucruri de vînzare. Reclama lui legendară e că-ţi poate oferi orice, de la un ac, pînă la un elefant. Nu ştiu dacă elefantul mai este disponibil şi în zilele noastre, dar ştiu că de la Harrod's poţi cumpăra un cal (de bronz) cu şaua în formă de ceas moale, sculptat de Dalí. Sau un tablou de Picasso. Dacă preferi Renoir, poţi lua un Renoir. Sau un Degas. Lucrări mai puţin cunoscute, e adevărat, dar cu preţuri începînd de la vreo 12 mii de lire. Coborînd, există, desigur, şi un raion de haleală (cum spuneam, la început totul a fost o băcănie). Dar dacă la un tablou te poţi uita şi fără să-l cumperi, la mîncarea de acolo nu te poţi uita fără serioase consecinţe (asupra stomacului sau asupra buzunarului). Mai bine să te duci la raionul (un cuvînt uşor nepotrivit) de instrumente muzicale. Sala cu piane... lustruite... strălucitoare. Şi bineînţeles că acolo e şi cineva care cîntă. Mozart se aude şi pe scările rulante, străjuite de decoraţiuni egiptene. La raionul de parfumuri, cred că vînzătorii au sporuri de toxicitate. Te miri cum de nu sînt cu toţii deja beţi. Nu scapi de acolo neparfumat. (O româncă mi-a povestit cum în drumul ei spre serviciu trecea mereu pe la un alt mare magazin, Selffrid