Ne ia cam zece minute să ne acomodăm cu Moartea domnului Lăzărescu. Sîntem în apartamentul unui pensionar. Sîntem conştienţi de tremurul camerei. Pensionarul, Dante Remus Lăzărescu (Ion Fiscuteanu), dă două telefoane la Salvare, plîngîndu-se de greţuri şi de dureri de cap. Între telefoane mai ia nişte pastile, îşi mîngîie pisicile, încearcă să se uite la televizor, i se face rău. Simţindu-se tot mai rău, apelează la vecini (Doru Ana şi Dana Dogaru). În următoarele minute, aceştia îl doftoricesc, îl iau la rost pentru băut, se ciondănesc între ei, îl conduc pe Lăzărescu înapoi în apartamentul lui atunci cînd îl lasă picioarele, sună la Salvare, continuă să se ciondănească între ei şi, printre picături, bărbatul îşi recuperează bormaşina de la un alt vecin. Încercaţi să puneţi pe o foaie tot ce ştiţi, după 10-15 minute, despre cuplul acesta, şi veţi constata că nu vă ajunge spaţiul: parcă i-aţi cunoaşte de-o viaţă - şi nu pentru că sînt "tipici" în sensul de "caricaturali"; nu sînt. Sînt comici, dar comedia - a scăpărilor, a spiritelor mai mult sau mai puţin inspirate, a balasturilor şi a paraziţilor verbali - nu ţine loc de judecată; nu e folosită pentru a le da în cap personajelor. Care e, de fapt, atitudinea faţă de ele? Avem de-a face, întîi de toate, cu o inteligenţă morală hipersensibilă - niciodată inchizitorială, dar permanent încordată -, care cîntăreşte pînă şi acţiunile cele mai lipsite de consecinţe. Şi ce spune cîntarul? E uşor să citim o condamnare în tremurul acului său, atunci cînd vecina începe să i-l bîrfească pe domnul Lăzărescu asistentei de la Salvare (Luminiţa Gheorghiu), care în sfîrşit a apărut. Dar aceeaşi vecină îi rîneşte prin apartament; o face mai mult dintr-un reflex gospodăresc, dar, oricum, îi spală papucii pătaţi de vomă, îi pune mîncare în frigider - face mai mult decît i-ar fi impus legile solidarităţii, în forma lor adaptată vieţii l