* Spărgătorii de nunţi / The Wedding Crashers (SUA, 2005), de David Dobkin. P.G. Wodehouse are o povestire în care Bertie Wooster, alături de cîţiva prieteni la fel de neisprăviţi ca el şi, bineînţeles, de valetul Jeeves, luptă împotriva plictiselii de la ţară punînd pe picioare o mică agenţie de pariuri. Obiectul de activitate este predica duminicală: care dintre vicarii din cele zece parohii învecinate va veni cu cea mai lungă? Cîştigă Jeeves, al cărui favorit le recomandă enoriaşilor să se aibă ca fraţii şi o ţine aşa 45 de minute (multe din ele dedicate "vieţii de familie a asirienilor timpurii"). Bucuria e mare. Mi-am amintit de ea cînd i-am văzut pe Owen Wilson şi Vince Vaughn - vedetele comediei Spărgătorii de nunţi - autoinvitîndu-se cu nonşalanţă la o cununie religioasă şi apucîndu-se să parieze ce va citi preotul. Epistola către romani? Întîia epistolă către corinteni? Bingo! În primul sfert de oră al filmului, îi tot vedem intrînd în biserici, sinagogi şi temple; îi vedem la nunţi în stil italian, irlandez şi indian; îi vedem prezentîndu-se de fiecare dată cu nume asortate la ocazie (Epstein şi Schwarz, O'Cutare şi O'Cutărică), fără să trezească vreo bănuială. Scopul lor nu este subversiunea, şi cu atît mai puţin sabotajul (deşi, dat fiind faptul că se ocupă cu medierea divorţurilor, au anumite rezerve faţă de instituţia mariajului). Scopul lor e distracţia. Dintre toţi nuntaşii, ei sînt cei care împart în dreapta şi în stînga cele mai multe pupături; ei sînt cei care deschid cele mai multe sticle de şampanie; ei sînt cei mai atenţi cu copiii şi băbuţele - aceasta fiind cea mai bună cale de a atrage atenţia femeilor singure; în fine, ei sînt cei care în nici un caz n-or să plece de la nuntă fără să fi făcut sex. Bucurie mare. Pentru spectator, bucuria ireverenţei creşte pe toată durata acestei lungi secvenţe de montaj, pînă cînd se transformă (ca la Wodeho