Vi-i imaginaţi, oare, dle Văcăroiu, pe creştinii primelor două secole de după Isus? Eu cred că ei au fost aidoma acestor înduioşătoare făpturi ale Occidentului de azi care încă mai au curajul să recunoască da, ne cumpărăm ţigări. Rar apuci să vezi fiinţe mai surghiunite şi mai debilizate decît aceşti altfel paşnici purtători de dependenţă. La fel şi la Bruxelles: aduşi de spate cînd e frig afară, umflîndu-şi pieptul cînd e soare, fumătorii sînt acele creaturi care, din cînd în cînd, coboară din birouri ca şi cum ar ieşi din catacombe, sug repede de la un capăt, palmează jarul, expiră ca şi cum s-ar ascunde; privindu-i, ai jura că mîine, tot pe la ora asta, vor oferi divertisment, într-o arenă, unor lei înfometaţi, în faţa unor imperatori nemiloşi şi gîlgîind de alte vicii. Cu ochi de fost fumător îi priveam şi eu - înţelegîndu-i - pe aceşti ultimi mohicani ai tabacului în acea zi de luni, 3 octombrie (vă mai aduceţi aminte, dle Văcăroiu, prin ianuarie a.c., cînd v-am spus că m-am lăsat, dvs. m-aţi felicitat şi eu v-am întrebat dacă-mi recomandaţi alt viciu?). Era binişor după 7 ale serii, urcam dinspre centrul vechi (în Bruxelles, dacă ai văzut Grande Place şi Rue Neuve se cheamă că ai cam luat pulsul) şi, cum ajung la o intersecţie mai mare de pe Rue Royale, numai ce văd poliţişti cu fluiere în gură şi gesturi plecate din subţiori, grăbind o circulaţie oricum slabă, fiiiiu - fiiiu, iarăşi gesturi, iarăşi fiiiu - fiiiu, în fine, trec de ei, o iau pe Rue de la Loi, afară se întuneca, eu singur pe trotuarul drept şi încă un om singur pe cel stîng, păşeam liniştit gîndind la ale mele, făcusem ceva cumpărături şi calculam în minte conversii, diferenţe de preţuri etc. (numai un Hagi al finanţelor mă poate înţelege!), ajung între Senatul belgian şi parcul de peste drum cînd, ce să vezi: în stînga mea, pe stradă, vruuum, cinci poliţişti! Unul mai în faţă şi ceilalţi, cîte d