Lipsa de încredere în literatură, suspectarea ei de cele mai mari infamii sau de imitaţii vanitoase şi mercenare - toate acestea n-au nimic nou şi nu sînt deloc descoperirea "erei suspiciunii" sau a şcolii resentimentului. De la prea citata izgonire platoniciană a poetului din cetate, la prohibiţia literaturii laice în Evul Mediu, la supralicitarea "ignoranţei docte" în Renaştere, la "literatura de maimuţe" (Leopardi) sau "neantul literelor" (Vigny) şi pînă la venalitatea literară care a străbătut secolul al XIX-lea pînă la noi - relele şi mizeriile literaturii au umplut bibliotecile, umăr la umăr cu inculpata. Capitol literar scris de scriitori şi filozofi, antiliteratura are adesea o expresivitate şi o incisivitate care lipsesc din pura superstiţie literară. Ce-ar fi romantismul fără "sfînta oroare de literatură", ce-ar rămîne din suprarealism fără dinamitarea instituţiilor literaturii? Lipsa de încredere a cititorului obişnuit în literatură e practică. Piaţa literară şi publicul cititor reglează "consumul" de literatură ca pe orice alt produs: după utilitate şi modă. Publicul general vrea să ştie - dinainte, dacă se poate - care este folosul unei anume lecturi, ce beneficiu, imediat sau pe termen lung, poate trage din investiţia de timp, energie şi bani pe care o presupune frecventarea unei cărţi. Cît de branşat, interesant în conversaţie sau împăcat cu sine îl face o lectură sau alta. În ce fel "adevărul minciunilor" literare poate suplini anevoioasa iniţiere în domenii mai speciale, ca religia, filozofia, ştiinţele... În afara publicului general, ale cărui reacţii şi interese sînt la fel de imprevizibile ca talentul, există excepţiile de lectură, publicul aşa-zis specializat. În mod normal, într-un organism care se reglează singur sau într-o instituţie care se prezervă în ciuda semnelor apocaliptice, acest public ar trebui să aibă un interes vital în afirmarea l