* 15 (România, 2005), de Sergiu Nicolaescu. Cîţi ani are, de fapt, Sergiu Nicolaescu? Nu căutaţi prin dicţionare (care spun că s-a născut în 1930); veţi ajunge mult mai aproape de răspunsul corect orientîndu-vă după titlul noului său film, 15. Dar şi 15 pare o vîrstă mult prea înaintată, incongruentă cu tinereţea minţii care a putut să producă unele porţiuni din acest film. Mă refer mai ales la o porţiune care ar putea să se intituleze "Nemaipomenitele aventuri ale lui Marinică Fără Frică la Revoluţie, la Timişoara". (Dar în loc de Timişoara se poate pune Carpathia - sau Ruritania; şi în loc de Revoluţie se poate pune Pac-Pac.) La un moment dat, Marinică (Cristi Iacob), care a fost rănit, se trezeşte printre cadavre, într-un camion frigorific aflat în drum spre un crematoriu. Încearcă să scape, dar rana şi frigul par să-l biruie. Şi totuşi nu. Cînd camionul ajunge la destinaţie, Marinică îşi adună ultimele puteri şi: 1) dă iama în securişti, care cad ca nişte păpuşi de cîrpe; 2) sare acrobatic peste un gard; 3) prinde un tren sărind pe el din mers (din locul indicat de un taximetrist care pare obişnuit cu clienţii care prind trenuri în felul acesta); 4) la Timişoara se întîlneşte întîmplător, în stradă, cu două bune prietene (Mihaela Rădulescu şi Daniela Nane), şi tustrei se prefac morţi atunci cînd se trage asupra lor; 5) legat de picioare şi aruncat în Bega, scoate un briceag, îşi taie legăturile, îşi salvează prietenele şi ajunge la iubita lui (Ioana Moldovan) la timp ca s-o ia de nevastă şi ca să-i facă lugu-lugu copilului lor nou-născut. Nici nu ştiu ce-mi place mai mult: faptul că Nicolaescu n-a rezistat ispitei de a introduce toate parascoveniile astea în ceea ce se dorea a fi o dramă realistă pe fundalul Revoluţiei; sau faptul că, anticipînd asemenea obiecţii, a crezut că le parează dacă ne dezvăluie că totul fusese un vis. Mamă, ce ne-a tras-o! Cu agerimea-i