Reluînd povestea de acum doi ani, m-am trezit parcă spre finele unui film de acţiune, cînd eroul principal ajunge, după mai multe peripeţii, să fie legat de mîini şi de picioare şi să-şi numere, neputincios, ultimul minut de viaţă. Ceasul ataşat de bombă se apropie de "00". Cum s-a ajuns aici? 1 ianuarie 2004 a fost termenul limită pentru producătorii de medicamente şi seruri; de la această dată, toţi erau nevoiţi să introducă ariile GMP (Good Manufacturing Practice, norme europene de funcţionare a unei linii de producţie, controlul calităţii materiei prime, al procesului tehnologic şi al produsului finit). Termenul de graţie, de care au beneficiat producătorii români, a fost doar de patru ani (de la finele lui 1999, de cînd s-a votat legea). 1 ianuarie 2004, aria de producţie a Institutului "Cantacuzino" trebuia închisă. Institutul nu a mai avut banii necesari pentru introducerea sistemului GMP. Un management dezastruos, afaceri la nivel înalt şi investiţii dubioase - celebra maşină de înfiolat care, exceptînd faptul că era prea mare pentru producţia Institutului (producînd cîte 10.000 de fiole pe oră) a fost cumpărată, într-un mod nejustificat, dar pe bani grei, înainte chiar de a i se fi asigurat în clădirea Institutului un spaţiu optim de funcţionare, maşină care, ieşită de mult din termenul de garanţie şi fără a fi funcţionat vreodată, stă şi acum, la 11 ani de la achiziţionare, nefolosită, în ambalajul original - toate acestea au dus la falimentul unicului producător de vaccinuri şi seruri pentru uz uman din ţară. În toată treaba asta, Ministerul Sănătăţii a purtat o bună parte din vină, pentru că a fost "coordonatorul" Institutului, adică a numit directorul general şi a aprobat componenţa consiliului de administraţie. "Nu ne vor ierta generaţiile viitoare şi istoria, dacă vom închide Institutul!" Cum a mai funcţionat însă aria de producţie după termenul limită