Sau, hai sa ma gindesc la vacanta unor prieteni olandezi in Caucaz! Da, in Caucaz – pentru mine, inca un loc de pe o harta a lumii despre care sint incapabil sa realizez ca a devenit astazi accesibil oricui. Pe aeroportul Schiphol si-au cumparat un mic aparat de fotografiat digital, ca n-aveau, s-au dus la Istanbul, de-acolo la Tbilisi, in Georgia, de unde au luat diverse autobuze spre munti, s-au plimbat pe sus, au facut apoi baie in mare la Batumi si au trecut pe jos (!) granita spre Turcia, unde au facut iar baie la Trebizonda si, in fine, au ajuns la Ankara, la nunta unei nepoate din parinti olandezo-polonezi si englezi cu un baiat turco-american.
Cum ati mers? Cu rucsacul in spate, si-mi arata fotografiile. Cum Dumnezeu ati vorbit cu aia? Dind din miini, cu trei vorbe rusesti si doua englezesti. Cum ati gasit autobuzul si taxiul pina la granita turca? La fel. Ce ati vazut? Muntii: fotografie cu o Marie locala intilnita pe drum care i-a luat pe magari si i-a dus la oile ei „din deal“, printre flori si departari albastre-alburii. Orase: fotografii cu case darapanate, grasane rizind fericite, camere de hotel cu tapetul smuls, dar curate. Ankara: nu, nici o fotografie, un oras modern, dar o nunta minunata. Fericiti de ce au vazut, povestesc scurt si la obiect, fara mitologie spontana sau reverii istorice, cum as fi facut eu la Tbilisi sau Trebizonda. Uite asa, s-au dus, s-au plimbat si s-au intors, cum as face eu la Buzau sau la Focsani, ce mare lucru!
Ei, tocmai asta e, normalitatea unei calatorii care mie mi se pare miraculoasa, calmul cu care povestesc – desi cu lumina in ochi –, simplitatea cu care au decis sa-si faca vacanta tocmai acolo, eficienta cu care au pregatit drumul (harti, adrese, telefoane in caz de avarie), lipsa de pretentie in echipament (rucsac, haine) prin care – poate intentionat, poate automat – s-ar zice ca doreau t
