Poliţia, presa, miniştrii, preşedintele numără maşinile incendiate, răniţii, arestările, victimele: bărbatul omorît în bătaie sub ochii familiei, femeia în fotoliu rulant care nu a putut să fugă suficient de repede din autobuzul incendiat şi a fost internată cu arsuri de gradul doi şi trei. Periferiile Parisului sînt în flăcări, de la Clichy-sous-Bois (unde doi adolescenţi au murit electrocutaţi fugind de ceea ce li s-a părut a fi o razie a poliţiei), dezordinile au cuprins şi alte cartiere din preajma capitalei şi s-au răspîndit şi în provincie: sînt incidente la Toulouse şi Marsilia, la Lyon şi la Nisa. Bandele de tineri vandalizează tot ce întîlnesc în cale, poliţia dă senzaţia că e neputincioasă, că nu poate face faţă violenţei. Sînt nopţi cînd numărul incidentelor scade, pentru ca apoi să urmeze o reluare în forţă a atacurilor împotriva proprietăţii, a însemnelor ordinii de stat şi a oamenilor, civili sau militari, care vor s-o apere. Nu lipsesc profeţii: ei susţin că de fapt asistăm la faza europeană a războiului declanşat de Islam împotriva civilizaţiei creştine. Pînă la starea de urgenţă, clasa politică e mai preocupată de propriile rivalităţi şi conflicte decît de calmarea situaţiei. Din opoziţie, stînga îi reproşează ministrului de Interne, Nicolas Sarkozy, că a desfiinţat practic poliţia de proximitate, inventată de socialişti pentru prevenirea unor asemenea conflicte. Ar fi putut, dar n-a făcut-o - răspunde Sarkozy care consideră că politica poliţiei de proximitate a fost "angelică şi catastrofală". Pe de altă parte, în propria tabără, relaţiile lui Sarkozy cu preşedintele Chirac sînt tensionate, el e văzut ca un rival al prim-ministrului Villepin, într-o eventuală candidatură a dreptei la preşedinţie. Privită retrospectiv, criza declanşată de un fapt bun să rămînă în interiorul ziarelor a avut semne premonitorii. În "zonele sensibile" - cartiere populate