În următorii ani vom avea trei categorii de partide: cele anti-Băsescu, cele pro-Băsescu şi partidele de mîna a doua. Unde se va situa PNL? Ipoteza de la care plec este că scena politică din România, cu toate schimbările sale, a avut la bază o logică bipolară de organizare. Adică au existat doi poli mari care au captat interesul şi majoritatea scaunelor parlamentare, iar celelalte formaţiuni şi curente, care nu se supuneau acestui bipolarism, au pierdut. Regula se aplică alegerilor constituţionale, cu excepţia celor din 2000, cînd spargerea polului de dreapta a dus la un monopol de facto al PSD şi la creşterea extremiştilor din PRM. În rest, în 1992, 1996 şi 2004, primele două formaţiuni au luat împreună mereu peste 67% din locurile în Cameră, adjudecate de partidele româneşti (eliminînd deci UDMR şi minorităţile, procentele exacte sînt 67,5% în 1992, 71% în 1996 şi 83% în 2004, creştere datorată ridicării pragului electoral). În ciuda unui sistem electoral proporţional, care permite şi partidelor mici accesul în Parlament, în realitate primele două forţe au dominat scena şi au permis doar apariţia unor actori de mîna a doua, de obicei efemeri. Spre comparaţie, sistemul electoral britanic, croit pentru a-i avantaja pe primii doi clasaţi, a dus la alegerile din acest an la un procent adunat laburişti + conservatori de 85%. Între 1990 şi 1996, Ion Iliescu a fost pivotul. Partidele s-au împărţit în alianţe pro şi anti-Iliescu. Gruparea din FSN, care a rămas lîngă el, a ajuns cel mai mare partid al tranziţiei. CDR a adunat apoi forţele anti-Iliescu, personalizîndu-se la rîndul său sub aura lui Corneliu Coposu. Cine a încercat să iasă de sub aripa acestor lideri a pierdut. Cazuri sînt foarte multe. FSN-ul rămas cu Roman a ajuns actor secundar, a fost aproape de dispariţie după 2000 şi a revenit doar graţie unei schimbări fundamentale a scenei în 2004. ApR a încercat de as