* Depeche Mode, Playing the Angel, Mute, 2005. La fel cum iubirea pentru Dinamo nu are temei fără o duşmănie cruntă împotriva clubului Steaua, erau nişte vremuri, pe la începutul anilor '90, cînd pentru a fi declarat rocker trebuia să-i urăşti de moarte pe cei de la Depeche Mode. Mecanismul era relativ simplu: dacă rockerii nu concepeau ceva mai sfînt în muzică în afara relaţiei clasice - chitară electrică, chitară bas, tobe, depecherii (depecharii, depechiştii) găseau de cuviinţă să dea cu tifla aşezămintelor sacre şi să se prosterneze în faţa unei zeităţi mai cochete şi mai îngăduitoare - sintetizatorul. Că definiţiile erau simpliste, iar nuanţele lipseau cu desăvîrşire, başca faptul că doar patru oameni - Martin Gore, David Gahan, Andrew Fletcher şi Alan Wilder - luptau, fără să aibă habar de asta, împotriva unui întreg curent şi a unor milioane de formaţii (unele dintre ele destul de asemănătoare cu ceea ce cînta Depeche Mode), nu părea să intereseze pe nimeni. Taberele erau formate: de o parte, războinicii pletoşi blindaţi cu bocanci şi haine de piele cu ţinte, iar de cealaltă, luptătorii cu freze complicate, dependenţi de gel, cu pantofi tip bărcuţe şi pantaloni bufanţi. Confruntările, altminteri haioase, dacă în loc de bocanci şi pantofi bărcuţe s-ar fi folosit şlapi şi sandale, s-au întins pe durata mai multor ani fără vreun deznodămînt spectaculos. Nu-mi rămîne decît să suspectez că, în lipsa vreunui tratat de pace de care să fi aflat şi eu, o mare importanţă în stingerea conflictului a avut un oarecare videoclip de pe Songs of Faith and Devotion din 1993 ("I Feel You", în cazul în care mai era nevoie să precizez) care, pe lîngă faptul că suna extrem de agresiv şi aproape grunge, avea meritul să debusoleze o întreagă mişcare, fie ea rock sau electro, printr-un amănunt cel puţin tulburător: David Gahan, frontman-ul Depeche, băieţelul cuminte şi simpatic de od