Se vorbeşte mult despre ipocrizie în viaţa noastră publică. Politicienii sînt arătaţi cu condeiul însîngerat al marilor analişti. Poporului i se atrage atenţia asupra ticăloşiei de a spune una în discursuri şi alta în particular. Nu mai vorbesc aici de fapte - terenul e prea mare şi deja prea bine exploatat literar ca să mai încerc un cadastru de amator... Ei bine, cu toate că am stabilit cu certitudine că e naşpa să spui una şi să faci alta, toată lumea acceptă fredonînd acelaşi gen de comportament din partea vedetelor pop. Ele sînt adulate pentru exact acelaşi lucru pentru care politicienii sînt detestaţi. Cum e posibil? Şi pînă cînd mai răbdăm? Să vă explic, în caz că n-aţi înţeles. Vedetele de muzică (să-i zicem) uşoară cîştigă bani cîntînd următoarele cuvinte-cheie: vînt, pămînt, dor, ador, vise, stele, ele, mele, copaci, frunze, cer, abur, uşor, acelaşi dor, iubire, amintire şi, la cererea publicului, rătăcire. Aceste vorbe au un rol important: să-i dea sentimentul publicului că autorul/cîntăreţul trăieşte într-o dimensiune lirică incompatibilă cu lumea asta. Cîntăreţii suferă, suspină, îşi aduc aminte, sînt consumaţi de vinovăţie, îşi revin, sînt consumaţi din nou. Cîntecele lor descriu viaţa (presupunem că tot a lor) ca pe o succesiune de trăiri pasionale gard în gard cu sublimul şi peste drum de Templul Marii Drame Sentimentale. Ei regretă despărţirile şi îşi petrec restul vieţii cu gîndul la Ea. Ele sînt distruse de gestul Lui şi promit să-l uite, dar - fatalitate! - nu reuşesc. Toate aceste frămîntări sînt exprimate în cuvinte polizate cu grijă, să nu cumva să prindă, cu vreo muchie, vreun colţ de realism. Ei bine, deschideţi orice revistă mondenă şi veţi constata un lucru tragic: oamenii ăştia una cîntă şi alta vorbesc. Cuvintele frumoase, poetice, aspiraţionale dispar complet din discursul intervievaţilor. Fetele care aspiră la veşnicie în refren se mulţ