Clonarea este fără îndoială una din cele mai controversate teme ale geneticii contemporane. În acelaşi timp, este şi premianta incontestabilă a distanţei dintre ceea ce poate să facă tehnologia într-un viitor previzibil şi felul în care este percepută public. Pentru mulţi dintre noi, termenul evocă una sau alta dintre producţiile science-fiction (horror?) de referinţă, cu staruri multiplicate identic la infinit, hale imense cu incubatoare în care cresc organisme tîmpe şi puternice, armate perfect sincronizate, cercetători nebuni, setoşi de nemurire, care hohotesc frenetic, în timp ce nenumăratele copii ale lor îşi dezmorţesc corpurile nou-nouţe, şi aşa mai departe. Pentru alţii dintre noi, clonarea nu este decît o tehnologie cu ajutorul căreia poţi obţine organisme noi. Dacă sîntem horticultori, termenul denotă înmulţirea prin butaşi. Dacă sîntem geneticieni, termenul denotă o tehnologie care produce foarte multe eşecuri. Foarte pe scurt, clonarea, aşa cum a fost cercetată pînă acum, se poate realiza prin două proceduri. Ambele necesită un laborator specializat şi cel puţin un ovul. Prima procedură, clonarea embrionară, mai necesită şi un spermatozoid, şi realizarea concepţiei, pentru ca embrionul obţinut in vitro să fie stimulat să se dividă - adică să facă ceea ce face un embrion cînd devine doi embrioni care poartă numele de monozigoţi (adică ceea ce în mod comun numim gemeni identici). Există aşadar multe clone umane printre noi. Cea de-a doua procedură, prin transfer nuclear - după cîte se pare mai de succes (care a dus şi la obţinerea oiţei Dolly) -, de asemenea necesită un ovul, dar nu mai e necesar şi un spermatozoid. În schimb, în ovul este injectată o mostră de ţesut care conţine ADN, iar apoi acesta este stimulat să îşi înceapă diviziunea, aşa cum s-ar fi întîmplat prin reproducere naturală. ADN-ul introdus va determina o parte foarte mare din structura ge