S-ar părea că Uniunea Europeană nu-şi poate depăşi crizele decît după ce liderii săi se hărţuiesc reciproc cîteva zeci de ore. După care, obosiţi şi cu neuronii întinşi la limită, zîmbesc galeş şi asigură lumea că Europa are un viitor cert. De data asta, au fost 30 de ore. Înaintea şi în timpul acestor ore, ziarele îi prezentau pe principalii încăpăţînaţi de acolo, Blair şi Chirac, ca pe doi cavaleri medievali în plin turnir. La final, au ieşit obosiţi, dar zîmbind. Iar Chirac a declarat nici mai mult, nici mai puţin, decît că: "toată lumea îşi dă seama că a fost nevoie de mult curaj din partea domnului Blair, care a nu fost într-o situaţie uşoară. Doresc să îi aduc omagiul meu". Cred că Blair ar fi preferat mai degrabă nişte renunţări din partea Parisului decît omagii personale, pentru că, imediat a doua zi, presa britanică, opoziţia şi chiar unii membri ai propriului partid l-au tratat de trădător. Un ziar a calculat că fiecare "bărbat, femeie şi copil britanic" va plăti 100 de lire pentru ca Chirac să-l poată omagia pe premier. Iar conservatorul William Hague a tras concluziile deloc omagiale: "Foarte rar în negocierile europene ne-am predat pentru atît de puţin. Este uimitor cum Guvernul nostru s-a mişcat cîteva mile, pe cînd francezii abia s-au mişcat cîţiva centimetri". Cînd a blocat, astă-vară, bugetul propus de Luxemburg, Blair a fost aplaudat acasă şi scos ţap ispăşitor de ceilalţi europeni. Acum, el a făcut concesii reale, pe cînd Chirac a promis ceva de genul: mai discutăm peste cîţiva ani despre politicile agricole. Iar acest "mai discutăm" se va întîmpla cînd Chirac va fi un pensionar liniştit, deci următorul lider francez va trebui să găsească alte argumente pentru ca Europa să îşi îngroape în continuare 40% din buget într-o politică agricolă căreia nimeni nu îi mai înţelege logica (a se vedea în acest sens "Why Europe deserves a better farm policy?" -