* Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, 2005.
Cînd scrie despre secolul al XIX-lea, istoricul este, cel mai adesea, copleşit de schimbarea la faţă a Principatelor. De la domniile pămîntene şi ocupaţia rusă la revoluţia paşoptistă şi Unire, apoi la alegerea unui domnitor străin şi Războiul de Independenţă, istoricul se mişcă pe un teren al faptelor mari şi al deciziilor fundamentale.
Romancierul care ar mai îndrăzni astăzi să reconstruiască credibil omul de acum două veacuri se loveşte - uneori fatal - de alt etos, de altă limbă şi, în fond, de un alt sens al intimităţii personale.
Istoricul literar care se întoarce în secolul clasic într-un sens şi romantic într-altul, pe vremea stabilizării limbii literare şi a conştiinţei scriitoriceşti, are de ce să fie de două ori bulversat: istoria copleşeşte literatura, iar imitaţia este forma consacrată a originalităţii autohtone.
Ce ton să adopţi aşadar, în 2005, în vremea tuturor ego- (şi criti-) ficţiunilor, după moartea şi resuscitarea personajului şi mai ales după o "romantică" revizitare a memorialisticii de sertar, simultană cu o aiuritoare dezinhibare de limbaj, moravuri literare şi forme narative?
Ioana Pârvulescu - mai mult romancieră decît istoric şi mai degrabă critic decît istoric literar - dă un răspuns posibil la tripla dilemă a regresiunii veritabile. Întîi prin Întoarcere în Bucureştiul interbelic şi acum prin noul volum, În intimitatea secolului 19, scriitoarea frecventează ceea ce s-ar putea numi ca specie historical non-fiction, zonă în care istoria este terenul ferm al reconstituirii, dar liniile de forţă sînt nimic altceva decît sensurile moderne ale intimităţii. Rezultatul e unul insolit, care ar putea nedumeri persoane dedicate pe veci istoriei mari şi implacabile, dar şi pe unii - mai noi - despicători ai firului în patru, pentru care hiperspeci
