Abordarea faptului religios se sprijină pe următoarele alternative: sîntem creştini sau "creştini". Sîntem postcreştini sau "postcreştini". E desigur fundamental să răspunzi la întrebarea cine eşti? ori măcar să-ţi defineşti, cît mai clar, apartenenţa. Din acest motiv, diagnosticul de stare spirituală e mai cuprinzător decît orice altceva. Restul criteriilor noastre de situare se sprijină pe înguste calităţi trecătoare. A fi român e o condiţie mai puţin rezistentă decît a fi, în adîncimea ultimă a identităţii tale, modelat de Hristos. A fi bogat e o ficţiune pe lîngă sărăcia care pîndeşte (accidental) îndărătul fiecărei circumstanţe, tot aşa cum boala e doar conjugarea la timpul trecut a stării de sănătate. A fi deştept e o chestie de context social (cineva mi-l evoca odată pe un anume "deştept al proştilor") sau de simplă convenţie culturală. Nici aderenţa la o ideologie, fie aceasta codificată sau difuză, nu te caracterizează în profunzime, de vreme ce defectorii partidelor politice sînt legiune şi nimeni nu-i judecă, cînd nu-i laudă.

Relaţia cu Dumnezeu e de alt ordin şi în altă ordine. Ea funcţionează pentru ca tu să exişti în veşnicia unei posibilităţi inepuizabile. Te angajează integral, mai ales cînd ruptura păcatului te izolează de propriul sine, de semeni, de tot ce vrei sau meriţi să devii.

A fi creştin rezumă două milenii de creaţie întemeiată pe adevărul Revelaţiei şi deschide către sfîrşitul frumos, căci necesar, al celor omeneşti. A fi "creştin" înseamnă a utiliza parodia ca sursă de tragic involuntar. A fi postcreştin duce gîndul către nimicul indeterminării asumate ca destin. A fi "postcreştin" e totuna cu a trăi la mijloc, între Evanghelie şi mileniul calp dominat de Anticrist. Mi-e limpede că nu alegem una sau alta dintre aceste aşezări lăuntrice. Sîntem, mai degrabă, aleşi de ele, în virtutea unei structuri de adîncime, dezvăluite pr