Călin Popescu Tăriceanu are ceva din aerul unui om aflat în trecere, principala întrebare legată de el pare a fi: cît mai rezistă?
Dar dacă nu cade? Nu ar fi prima oară după 1989 cînd un premier "pe ducă" rezistă peste toate aşteptările. Am citit de curînd memoriile lui Ion Raţiu din 1994. Senzaţia tuturor era atunci că Guvernul Văcăroiu e o improvizaţie menită să se destrame. Corneliu Coposu aştepta alegerile anticipate şi pregătea partidul pentru ele. Adrian Năstase făcea diferite guverne, în avion, cu Raţiu, şi îi propunea acestuia un post de ministru. Impresia generală era că trebuie să se schimbe ceva. Raţiu face însă o analiză la rece plecînd de la o premisă simplă: situaţia politică este blocată, actorii principali nu au ieşiri din situaţia curentă. Guvernul monocolor al PDSR avea o majoritate fragilă doar cu sprijinul parlamentar al PUNR, PSM şi PRM. Varianta unei mari coaliţii cu PNŢCD, vehiculată de Năstase lui Raţiu, era o iluzie. La rîndul lor, cele trei partide naţionalist-nostalgice erau prea departe de opoziţia democratică (CDR, PD, UDMR) pentru a putea concepe o colaborare cu aceasta.
Deşi nu prea înţelegea mare lucru din politica premierului Văcăroiu (nici Văcăroiu însuşi nu prea înţelegea), preşedintelui Iliescu îi convenea situaţia cîtă vreme autoritatea nu îi era pusă la îndoială. Cu toate pronosticurile contrare, Văcăroiu a rezistat un mandat întreg.
Explicaţia acestei longevităţi paradoxale (cea mai slabă majoritate de pînă în 2000 a dat cel mai longeviv Guvern) se găseşte în blocajul observat de Raţiu: nu aveau altă soluţie.
S-ar putea repeta lucrurile, în condiţiile în care avem un blocaj asemănător pe scena actuală? Situaţia acum este şi mai complexă pentru că preşedintele Băsescu nu este mulţumit cu starea de fapt şi ar scăpa bucuros de premier. Doar că nu poate. Constituţia revizuită în 2003 îi interzice expres preş
