Oricum, zilele trec tot învîrtind la covrig, aşa că la ora 12 jumate fix butonez radioul pe Radio România Muzical. Emisiunea Profesiunea jazzman cu Anca Romeci. Am crezut mereu, după voce, că o fi vreo bătrînă, ca tot postul ăla de radio, dar sărită de pe fix. E aiurea rău cît de ţicnit povesteşte despre jazz, e super ce jazz bagă Romeci în boxele mele. O ascult pe Romeci cu sonorul la maxim. Şi de-aia mi-am umflat muşchii să mă întîlnesc cu Romeci. Să-mi văd vocea de la prînz. Şi m-am văzut cu vocea. E pînă în 170 de centimetri. Are pe la 40 de ani. E îmbrăcată şui. Şi-mi vorbeşte cu altă voce de cît cea de la Radio.
Vocea - "Nu mă pune să-ţi vorbesc cu vocea de pe Radio. Eu am mai multe voci, depinzînd de stare. De aceea, cînd îmi fac emisiunea, vin de acasă în Radio la 12 şi 29 de minute, intru direct în studio, sting toate luminile şi intru în starea respectivă. E ca-n avion. Am o voce de zi cu zi, că trebuie să fii haios, abordabil, e una a emisiei şi mai poate fi o voce a dialogului cu mine, glasul ăsta însă îl ascund. În aparenţă, sînt ŤIepuraşul», cum mă alintă şefa mea de la Muzical, dar de fapt sînt precum vocea mea care-mi vorbeşte, dar vocea aceea n-o folosesc cu nimeni, fiindcă nu vreau să fiu rănită. Cum e viaţa? Adaptată! Sînt conştientă că sînt sensibilă. Despre tine ştiu deja ce stări îmi vei da. Te simt, vreau să mă apăr. Cu tine e un semn de întrebare. Eşti curios, eşti nedumerit. Tu faci un scenariu cu mine, fiindcă ai venit cu nişte prejudecăţi. Ai fost surprins, de exemplu, cum de-mi vorbeşte astfel şefa mea, or, să ştii, ea este singura persoană de pe aici care mă acceptă şi mă lasă în pace."
Emisiunea - "Eu pot să brodez orice pe o temă dată. Eu îmi aleg tema, epuizînd documentarea. Apoi, îmi notez cîteva date pe o hîrtie. În emisie însă mă joc, fiindcă eu uit. Îmi scriu un text, îl uit, nu mă pot ţine de el. Am păţit o dată un
