De-abia apucasem să diger surpriza provocată de vizita oficială a Condoleezzei Rice la Bucureşti, cînd un coleg m-a întrebat, bulversat, de ce la aeroport a întîmpinat-o binecunoscuta gimnastă Nadia Comăneci. M-am grăbit să mă ruşinez, să mă bîlbîi şi să debitez obişnuitele explicaţii cu privire la necunoaşterea protocolului oficial de către români.

Mare mi-a fost mirarea cînd am ajuns la sursa informaţiei despre vizita în România, un articol apărut în New York Times pe 5 decembrie 2005 şi intitulat "The Man behind the Secretary of State's Rock Star Image" ("Omul din spatele imaginii de star rock a secretarului de stat"). Omul cu pricina este Jim Wilkinson, senior staff aide, care printre altele îndeplineşte şi funcţia de consilier de imagine pentru doamna secretar. Aparent, Nadia Comăneci este doar unul dintre întîmpinătorii neconvenţionali pe care dl Wilkinson i-a scos din joben la diversele vizite ale lui Condi. Sînt citate două exemple recente, şi anume Kîrgîzstan, unde prima persoană ce i-a urat bun venit a fost un... îmblînzitor de vulturi, care şi-a îndemnat elevul înaripat să se cocoaţe pe braţul oficialului american, şi Japonia, unde dna Rice s-a lăsat îmbrăţişată călduros şi expansiv de un vestit luptător de sumo. Iniţiativa este menită să creeze o imagine accesibilă a secretarului de stat şi să stîrnească interesul oamenilor de rînd pentru evenimente politice care altfel ar fi anoste.

Din cele citite în prestigiosul ziar reiese că politicienii nu trebuie să se mai impună sau să genereze respect faţă de electorat, ci să distreze, să amuze şi să scoată populaţia din plictis şi rutină. Dacă ar fi fost vorba numai de giumbuşlucurile electorale din România sau de gafele oficialilor autohtoni, aş fi blamat ca de obicei patria mamă şi mi-aş fi văzut de treabă. Dar este destul de clar că asistăm la un fenomen generalizat şi care de fapt durează de c