* Asasinarea lui Richard Nixon / The Assassination of Richard Nixon (SUA, 2005), de Niels Mueller.
Faptul că Asasinarea lui Richard Nixon e un film excepţional de serios, străin de orice vrăjeală hollywoodiană, se vede imediat, după mustaţa pe care o poartă Sean Penn: e cu siguranţă una dintre cele mai amărîte, mai lipsite de speranţă, mai anti-errol-flynneşti din cîte au desfigurat un star american, de la Gene Hackman în Conversaţia (1974) încoace. De altfel, unul dintre cele mai mari complimente care i se pot face filmului lui Niels Mueller (a cărui acţiune se petrece în 1973 şi 1974) este că are aerul unui film realizat atunci, şi cînd spun "aer" mă refer inclusiv la aer - e apăsător şi pare plin de tot felul de toxine şi de impurităţi (directorul de imagine este Emmanuel Lubezky), cum pare şi în multe dintre filmele acelei epoci de spectaculoasă libertate creatoare şi nemaipomenit pesimism tematic.
Penn joacă rolul lui Sam Bicke, vînzător la un magazin de mobilă. Şeful lui (Jack Thompson) i-l dă ca exemplu de mare vînzător pe Richard Nixon (nu numai că a vîndut cu succes, la alegerile din 1968, promisiunea deşartă a retragerii din Vietnam, dar a reuşit s-o vîndă şi a doua oară, în 1972) şi îi spune lui Sam că simte şi la el "mirosul succesului". E o halucinaţie olfactivă, şi încă una spectaculoasă: e clar că Sam e inapt să participe la marea cursă americană; e o natură plăpîndă, brutalizată de obligaţia patriotică de a concura şi cîştiga. La un an după ce a primit încurajările şefului său, e împuşcat de un poliţist în timp ce încearcă să deturneze un avion, cu intenţia de a intra cu el în Casa Albă; lasă în urma lui mai multe cadavre şi o mărturie înregistrată, adresată compozitorului Leonard Bernstein. E o poveste inspirată din realitate şi nu poţi să nu respecţi seriozitatea şi talentul celor care au crezut în relevanţa ei şi şi-au unit forţele (