* Anca Maria Mosora, Arhanghelii nu mor, Editura Humanitas, 2005.
Anca Maria Mosora, doctorandă în filozofie "cu o teză din cîmpul fenomenologiei" (cum ne este prezentată editorial), a debutat la sfîrşitul anului trecut cu un roman, avînd parte de cîteva cronici neutru-binevoitoare, dar şi de un recent premiu literar: motive suficiente pentru orice cronicar onest să reia lectura întreruptă. Cine nu are momente de totală inaderenţă la o carte, de refuz clar, de la prima pagină? Sau de obstinată căutare a unei fraze salvatoare, a unei imagini care să ţină, a unui personaj răscumpărător? Mai ales la un debut, mi s-a părut mereu că amănuntele salvează, că naivitatea promite, că fronda poate ţine loc de poetică.
Nu e cazul cu romanul de faţă, mai degrabă o nuvelă prea lungă, care - după gustul meu - ar fi trebuit atît de mult rescrisă şi contrasă, încît zece pagini ar fi putut foarte bine ţine locul celor zece capitole. Arhanghelii nu mor este o falsă carte de atmosferă, în care autoarea nu reuşeşte să se decidă nici pentru atmosferă, nici pentru ton, nici pentru a da o consistenţă personajelor. Haloul difuz sub care se desfăşoară o minimă naraţie şi care ar putea crea "atmosfera" la care povestea aspiră - de interioritate pustiită după pierderea unei iubiri - este doar enunţat, sugerat, tatonat. "Atmosfera" e, astfel, conjurată să se producă de la sine, prin descrieri metaforizante şi printr-o încercare conştiincioasă de contrapunere între interiorul esenţial şi exteriorul invaziv. De vină e, probabil, vechea superstiţie a "realităţii literaturii". Pentru mulţi tineri autori (nu doar de la noi) subiectul e cartea, atmosfera e povestea, senzaţia (descrisă) e automat emoţia lecturii. Cuvintele trebuie doar să fie "alese", frazele - juxtapuse, romanul - lăsat să curgă. Literatura este însă, cum o ştim prea bine din modernitate încoace, în primul rînd limbaj.
