E greu să generalizezi cîteva păreri sporadice ale unor oameni, mai degrabă poţi să surprinzi nişte ipostaze, nişte opinii diferite, contradictorii şi... un pic confuze. Tinerii consumatori nu prea se identifică cu brand-ul ăsta niţel cam prăfuit, bun de scos din manualele şcolare, alături de pozele eroilor neamului. Dacă îi întrebi, după un moment iniţial de derută şi alte cîteva de gîndire (pentru că nu e ceva la care să se fi gîndit prea frecvent), îţi reamintesc, de cele mai multe ori, de tarele şi defectele noastre româneşti "genetice". Deşi tineri, mulţi sînt dezamăgiţi din start şi afişează un soi de pesimism înnăscut sau poate doar moştenit de la generaţiile anterioare.

Unii români de peste hotare se simt, în mod paradoxal dar explicabil, mai români decît cei de aici - cei care au rămas, de voie, de nevoie, în "ţărişoara asta", nu neapărat pentru că ar fi ales să demonstreze că "se poate şi aici", ci pentru că nu li s-a ivit ocazia să "se care afară". Ţara apare, de acolo, de departe, în nişte dulci culori rozalii, date de dorul invincibil de casă, familie şi prieteni - o trinitate care, de cele mai multe ori, se confundă cu noţiunea de "patrie". Boarea aceasta idilică se răsfrînge şi asupra lucrurilor şi obiceiurilor considerate ca făcînd parte din "balcanismul" nostru păcătos, care ne trage mereu în jos. Apar în peisaj sarmalele de la mama de acasă, vecinii de bloc bîrfitori, dar care sînt gata să-ţi sară în ajutor la o adică, butica din colţul străzii, de la care poţi să-ţi iei ţigări şi cola la trei noaptea, bucăţica de cer albastru din nu ştiu ce sat, uitat de lume, şi o mulţime de astfel de amănunte pline de "specific local", care îţi reamintesc cu bucurie că eşti român în România.

Pînă la urmă însă, rozurile nostalgice fac ce fac şi se transformă în nişte culori morocănoase, cîrcotaşe şi pesimiste de te-apucă jalea, iar pe bucăţica de