Triumful lui Michelle Bachelet la alegerile prezidenţiale din decembrie din Chile a demonstrat, după unii, victoria prin contaminare a forţelor de stînga pe continentul sud-american, a cărui hartă începe să fie tot mai colorată în roz. Alţii au văzut în alegerea unei femei, declarată la repezeală prima de pe continent (nu e adevărat: Maria Estella Peron - Isabelita - aleasă vicepreşedintă a Argentinei i-a succedat soţului ei, Juan Peron, în 1974, după decesul acestuia, în Bolivia - Lidia Gueiler, în Nicaragua - Violeta Chamorro, în Panama - Mireya Moscoso) un semn al modernităţii feministe. În America Latină, eticheta stîngii acoperă realităţi politice foarte diferite: vopsite cu un omogen roşu intens, Cuba, condusă de preşedintele Castro, Venezuela (Hugo Chávez) sau Bolivia (Evo Morales) etalează diferenţe în ceea ce priveşte proprietatea privată, priorităţile economice, relaţiile cu opoziţia. După ce au asimilat prezenţa unui indigen, fost plantator de coca, în cel mai înalt post al Boliviei, specialiştii au început să fie mai atenţi la ceea ce vrea el într-adevăr să facă şi au constatat că discursul utopic a fost bun pentru cîştigarea alegerilor, apoi a venit rîndul iniţiativelor pragmatice.

Cu cît roşul devine mai palid, cu atît sînt mai marcate specificităţile. Cu tradiţii democratice diferite, ţările din acest continent se confruntă aproape toate cu necesitatea de a popula teritoriul pustiu dintre puţinii bogaţi şi mulţii săraci care muncesc, de a reduce numărul celor care nu muncesc şi trăiesc sub limita mizeriei. De aici miza pusă de aproape toţi politicienii pe discursul populist: se promite, în primul rînd, exploatarea bogăţiilor naţionale în folosul poporului. În al doilea rînd, Michelle Bachelet, de exemplu, a făgăduit să facă mai mult pentru a satisface nevoile femeilor şi ale săracilor, să păstreze la nivelul actual relaţiile cu Statele Unit