* Nora Iuga, Fetiţa cu o mie de riduri, Editura Cartea Românească, 2005.
M-am întrebat mereu de ce Nora Iuga nu scrie teatru. Poetă şi prozatoare de mare clasă, cvasimemorialistă şi traducătoare empatică, Nora Iuga se pune permanent în scenă, teatralizează suprarealist-oniric, dar şi expresionist tot ce atinge. Îşi este propriul personaj multifaţetic, dar şi propriul regizor neautoritar. Persona care spune "eu" în scrierile Norei Iuga este întotdeauna paradoxală: vie şi compozită, autentică şi construită, expresivă şi interiorizată. Ea se (re)prezintă scriindu-se "cum se gîndeşte, nu cum se vorbeşte", mai degrabă pe plan interior-inconştient, decît discursiv. Poetica aceasta antiliterară, numită de scriitoare, împreună cu Octavian Soviany, cvasiliteratură, este însă - s-o recunoaştem şi la această nouă carte - un artificiu literar. Rezultatul, apropiat de teatrul absurdului, a minat întrucîtva experimentul din Lebăda cu două intrări, discurs care-şi aşteaptă încă lectura psihanalitică, probabil cea mai nimerită cheie.
Cine s-a întrebat însă, la apariţia deconcertantă a Lebedei..., cum va scrie în continuare una dintre cele mai autentice scriitoare de azi după o carte cu foarte multe intrări (teatrale), dar cu o singură ieşire (suspendarea sensului şi a pactului cu cititorul), poate găsi un răspuns în Fetiţa cu o mie de riduri. Noua carte a Norei Iuga - roman-poem, poem în proză, memorialistică infinitezimală a senzaţiilor corpului - trăieşte din acelaşi paradox: vrea să surprindă discursiv obiectele inconştiente ale gîndirii afective, neraţionale. Discursul nu mai este însă o nesfîrşită asociaţie liberă care mizează întru totul pe spectacolul dramatic şi pe empatia cititorului, ci unul construit, polarizat, structurat, cu miză şi efecte literare. S-ar zice că, din războiul declarat împotriva convenţiei şi compartimentării pe specii a literaturii, sc
