Există filozofi ai culturii tentaţi să absolutizeze chestiunea traducerii. Poate că respectivii exagerează pe o linie tîrziu-textualistă, dar nimeni nu poate sări, fără pierderi, în extrema minimalizării acestui mecanism (deopotrivă mental şi lingvistic) graţie căruia culturile, asemănîndu-se cu autorii lor, comunică.

Am în faţa ochilor două traduceri din Imitatio Christi, cea mai preţuită carte creştină din zorii modernităţii. Prima e din 1923, apărută de sub teascurile mânăstirii Neamţ şi retipărită, prin facsimilare, în 2004, cînd mitropolitul Antonie Plămădeală, acum trecut la Domnul, i-a adăugat o scurtă predoslovie. Cea de-a doua e noua traducere împlinită de Andrei Brezianu şi editată la Arhiepiscopia romano-catolică a Bucureştilor, în 2003. Prin contrastele lor semnificative, cele două ediţii mărturisesc diferenţele stilistice dintre cultura ortodoxă de inspiraţie monahală şi lumea minoritar-catolică din ţara noastră. Ortodocşii publică mai mult şi mai neglijent, pentru că "turma" lor e numeroasă şi relativ inocentă, pe cînd catolicii observă rigoarea filologică şi cultivă neologismul latinizant, nu doar spre a se deosebi de confesiunea majoritară, ci şi pentru că publicul lor ţintă trăieşte îndeobşte la oraş, aflîndu-se pe o treaptă educaţională superioară. Comparînd pomenitele traduceri, distingem în filigran opoziţia stilului arhaizant-popular faţă de acela elevat, mai sec, dar şi mai precis, de vreme ce ţinteşte o elită cu alte exigenţe.

Fiecare dintre liniile descrise degajă propriul farmec. Traducerea ortodoxă salvează poezia "vechilor cazanii", pe cînd aceea catolică ridică limba română la demnitatea catedratică a teologiei. Dacă le judecăm însă după criteriul accesibilităţii (şi, de aici, al adecvării lor pastorale), traducerea lui Andrei Brezianu - competent raportată la originalul latin şi "operînd cu fluenţă necesara joncţiune dint