"Am stat aseară de vorbă cu prietenul meu pianistul, al cărui umor straniu mi se face cunoscut uneori.
Cred, a început prietenul meu, că imoralitatea vieţii noastre politice se datoreşte în mare măsură unui cuvînt, şi anume cuvîntului Ťministru». Vorba aceasta are o influenţă nefastă asupra omului politic român şi de aici ni se trage toată nenorocirea. ŤMinistru» e o drăcească alcătuire de silabe. Mi-nis-tru. Ceva, un fior rece, de sadică plăcere, îţi trece prin şira spinării. Sînt oameni care suferă de boala aceasta. Şi nu se liniştesc decît atunci cînd reuşesc să ajungă miniştri. Un prieten al meu, care e văr după mamă cu un subsecretar de stat, mi-a povestit că, după ce îi apăruse decretul de numire, l-a putut observa printr-o indiscreţie în cabinetul său de lucru: întins pe canapea, cu faţa în sus, cu ochii închişi, murmura cu buze livide, pradă unei satanice emoţii: mi-nis-tru; sînt în sfîrşit ministru.
Sub vraja acestui cuvînt, lumea noastră politică - a continuat prietenul meu pianistul - colcăie ca o mlaştină sub razele lunii. Posibilitatea de a deveni ministru, ca şi panica de a nu mai fi, agită smîrcurile vieţii politice pînă la fund. Cele mai scîrboase lighioane se trezesc la chemarea cuvîntului blestemat. Cu un infinit dezgust urmăresc pe triştii eroi ai vieţii noastre politice. Îi simt: au pielea udă de o sudoare lubrică la gîndul numai că ar putea fi încă o dată miniştri, în nefericita ţară a valahilor.
După cum vezi - a continuat cu multă tristeţe prietenul meu -, cele mai jalnice fosile, cele mai scîrnave epave se trezesc şi gingiile lor încep să morfolească din nou cum fac copiii cînd le e de ţîţă - cînd cuvîntul ministru le gîdilă timpanele. Nu-ţi mai vorbesc de ce se petrece în umbră, ori de cîte ori evenimentele politice lasă să se întrevadă posibilitatea de a se numi noi miniştri: intrigi, umilinţe, venin, plecăciuni, pupătu