Doamna Feli era prietenă cu bunicul meu, deşi mult mai tînără: el avea peste 90 şi ea peste 70. Nu era, nici pe departe, o apariţie graţioasă, armonioasă sau plăcută. De multe ori, nici măcar decentă: îmbrăcată în colanţi şi pulovere lălîi, pline de părul şi mirosul unuia dintre cei - cel puţin - 5 cîini pe care îi avea, nu-ţi făcea în nici un fel o primă impresie favorabilă. Mai ales că, nici la capitolul maniere doamna Feli nu stătea prea bine: vorbea mult şi repede, cu o doză de agresivitate şi nu se sfia să-şi spună, fără înconjur, părerile, sau să ceară ceva, cu insistenţă, cînd avea nevoie.

Pe scurt, nu era un personaj prea plăcut sau un companion pe care ţi l-ai fi dorit la masă alături de oameni simandicoşi. Şi totuşi, avea un "ce" al ei, o isteţime amestecată cu imaginaţie, la care se adăuga procentul mai mult decît necesar de îndrăzneală, care o făceau un personaj. Nu dezirabil după standardele sociale obişnuite, ci mai curînd după cele literare, care scuză lipsa adaptării la norme şi încurajează pitorescul.

Vorbesc la timpul trecut pentru că doamna Feli (al cărei nume, apropo, nu vine de la Felicia, cum s-ar presupune, ci, în aceeaşi cheie a neobişnuitului, de la Teofilia), nu mai e printre noi. A murit de curînd şi la înmormîntarea ei au venit destui oameni, deşi trăise singură cu cîinii ei, într-o casă cu curte care dădea spre Parcul Tineretului. M-am hotărît să scriu despre ea nu pentru că am căzut în mania necroloagelor (de fapt, e primul articol de acest fel pe care-l produc), ci pentru că o consider reprezentativă pentru o lume alături de care am trăit (măcar tangenţial cu ea, dacă nu chiar în interior): o lume a pensionarilor sau, mai bine zis, a oamenilor ieşiţi din arena socială, cu luptele şi convenţiile ei, care se străduiesc să supravieţuiască şi să rămînă normali, cu toate că societatea nu le oferă, practic, nici o şansă. Şi car